duminică, 4 octombrie 2015

Pană de curent - Povestire de John Updike (I)

Îmi face plăcere să vă pun în faţă una din micile capodopere ale unuia din scriitorii mei preferaţi, John Updike. Considerat adeseori drept "cel din urmă om de litere" american, în povestirea "Pană de curent" ("Outage") John Updike ne dezvăluie încă o dată ce s-ar putea ascunde sub voalurile aparent cenuşii ale existenţei cotidiene. O simplă pană de curent, ce dă peste cap o lume supertehnologizată nu ne poate paraliza, cât ne poate demola dintr-o dată convenţiile, prejudecăţile, certitudinile şi chiar loialitatea faţă de partenerul de cuplu? Credeţi că este posibil aşa ceva? Citiţi povestirea "Până de curent" a lui John Updike (în modesta mea traducere) şi spuneţi-mi părerea voastră...

Pană de curent - Povestire de John Updike (I)
Prezentatorul meteo de la televizor, întotdeauna gata să anunţe dezastre nemaipomenite, previzionase o cumplită furtună de toamnă în New England, cu ploi torenţiale şi vânturi puternice. Brad Morris, care lucra acasă, în vreme ce soţia lui, Jane, conducea un boutique din Newburry, Boston, se uita din când în când afară, pe ferestre, la copacii unduitori - stejari menţinându-şi încă ferm fruzele ruginii, arţari dezgolindu-se în rafale de auriu şi roşu - fără să fie impresionat de prognozele exagerate. Ploaia s-a revărsat cu tărie timp de jumătate de ora, apoi s-a retras într-un cer argintiu cu nori repezi, înspumaţi la poale. Părea că se terminase cu ce era mai rău până când, după amiază, calculatorul a murit sub ochii lui. Calculele financiare pe care le pusese la punct cu trudă au zburat ca un stol, absorbite de ecranul mort, gol, aşa cum apa sclipitoare a ploii este trasă într-o canalizare. In jurul său, casa părea să suspine cu toate luminile şi motoraşele sale, cu temporizatoarele şi indicatoarele sale întrerupte simultan. Sunetul vântului bicuind copacii se infiltra în tăcere. O grindă a scârţâit. Un oblon slăbit a bubuit. Picăturile dintr-un jgheab înfundat răsunau zgomotos, ca un bătăuş insistând să fie băgat în seamă, pe capacul de lemn al ferestrei de la pivniţă.

Cablurile care furnizau casei familiei Morris electricitate, telefonie şi televiziune străbăteau, susţinute pe trei stâlpi, doi acri de pădure. Brad a păşit afară în acalmia furtunii, în aerul cu o lumină stranie, pentru a vedea dacă poate descoperi vreo ramură căzută peste cabluri. Nu a zărit nici una, şi nici vreo fereastră luminată în casa cea mai apropiată, abia vizibilă printre copacii ale căror frunze o ascundeau vara întru totul. Vârfurile arborilor cei mai înalţi se clătinau sub palele unui vânt pe care abia îl simţea; o aversă cu stropi mari şi reci l-a trimis înapoi în casă, unde curenţii de umbră se strecurau în colţuri, iar boilerul din pivniţă ticăia pe măsură ce metalul său se răcea. Fără electricitate nu era nimic de făcut.

A deschis frigiderul şi a rămas suprins de incapacitatea acestuia de a-l întâmpina cu o lumină interioară de bun venit. Căminul emitea un iz acru de cenuşă de lemn umedă. Se simţea neputincios şi amuzat de neputinţa sa în această situaţie de calamitate. Şi-a adus aminte de nişte scrisori pe care plănuise să le trimită de la oficiul poştal din micul centru al suburbiei sale, şi şi-a pus o jachetă cafenie impermeabilă cu fermoar şi o şapcă Red Sox. Alarma de la uşa din faţă scotea bipuri şi clipea încetişor, ca şi cum i s-ar fi adresat. Brad a apăsat pe butonul de resetare; dispozitivul a tăcut, şi el a ieşit pe uşă.

I s-a părut ciudat că maşina lui a pornit ca de obicei. Pe şosea şi pe drumurile de caldarâm din calea sa erau lipite frunze umede; clădirile din împrejurimi fuseseră construite toate în acelaşi timp, în urmă cu douăzeci de ani, pe terenul unei ferme neprofitabile. A condus prudent, mai ales în preajma bălţii de raţe, pe lângă hambarul năruit, unde, în furtuna de zăpadă de acum zece ani, un adolescent derapase printr-o apărătoare din şine şi stâlpi şi scufundase Mercedesul părinţilor săi până la capacele butucilor roţilor. Centrul - două biserici, două saloane de infrumuţesare, o gogoşerie Dunkin, o pizzerie, un restaurant în special cu specific italienesc, şi încă câteva prăvălii care apăreau şi dispăreau în aceleaşi spaţii cronic rămase vacante, un agent de asigurări şi un avocat la parterul de deasupra unui birou de cumpărări-vânzări bunuri imobiliare, un dentist, filiala unei bănci, şi un oficiu poştal - era lipsit de electricitate, dar mai aglomerat decât de obicei, cu trotuarele pline de trecători sub această acalmie de un gri strălucitor.

Brad a fost surprins la vederea a două femei îmbrăţişându-se înainte să înceapă să converseze, ca şi cum ar fi reînnoit o relaţie mult timp neglijată. Oamenii se opriseră să vorbească, discutând despre ce-i aştepta, în mici grupuri. Vitrinele de obicei sclipitoare erau întunecate, şi i-a trecut prin minte că, desigur, oamenii dăduseră năvală pe trotuare din cauza penei de curent. Magazinul cu hrană sănătoasă, rafturile sale burduşite cu pungi mici, sticluţe cu vitamine şi sandvişuri refrigerate de tofu, precum şi magazinul de fructe, rivalul acestuia în nutriţie sănătoasă de peste drum, erau amândouă grote cu o întunecime reverberând a interzis dincolo de vitrinele lor.



Cu toate acestea, nu s-a gândit că banca, de obicei atât de receptivă faţă de depozitele sale băneşti, ar putea avea un anunţ lipit pe una din uşile sale din sticlă, semnalând amplasarea celei mai apropiate sale filiale. Nu a luat în calcul, deşi putea zări funcţionarii stând de vorbă pe băncile tapiţate unde adăstau altdata solicitanţii pentru ipoteci şi persoanele cu conturi fără acoperire, că nu avea mai multe şanse să aibă acces la banii săi decât de a prinde cu mâinile peştii dintr-un acvariu. Managerul băncii, o femeie nervoasă înaltă, într-un costum sobru, patrula de fapt pe trotuar; ea i-a spus lui Brad dintr-o suflare, "Îmi pare rău, domnule Morris, ATM-ul nostru, alarmele, totul a picat. Tocmai am verificat dacă hardware-ul băncii mai are vreun pic de electricitate."

"Myra, cred că suntem amândoi în aceeaşi barcă," a îmbărbătat-o Brad; cu toate acestea, înţelegea perplexitatea ei. Deşi deschis celor care avea căsuţe poştale şi celor care voiau să pună plicuri într-o cutie poştală, nu se aşteptase el însuşi ca oficiul poştal să fie de asemeni închis tranzacţiilor; totul fusese computerizat de zelosul în a moderniza Serviciu Poştal SUA, şi acum, nici măcar o singură scrisoare nu putea fi cântărită şi nici măcar un timbru nu putea fi vândut, chiar dacă era încă îndeajunsă lumină afară. După amiaza se întunecase. Riscând să nu-şi ducă până la capăt nimic din ce îşi propusese, a încercat uşa de la magazinul de hrană sănătoasă. Clanţa şi-a dat drumul şi a auzit un chicotit în umbră. ""Aveţi deschis?" a întrebat.

"Pentru tine, cu siguranţă," i-a răspuns vocea tinerei patroane Olivia, cu părul încreţit şi mereu bronzată. Brad a bâjbâit către spatele magazinului, unde o singură lumânare parfumată micuţă lumina lăzile cu pungi mici din plastic; ele sclipeau în reflexe perlate. El a adus la tejghea o pungă cu ceea ce spera să fie nuci prăjite fără sare. "Registrul este scos din funcţiune. Sunt acceptate toate contribuţiile," a glumit Olivia şi i-a dat restul din portofelul ei la ceea ce, ţinut aproape de ochii lui, verificat, era o bancnotă de cinci dolari.

Tranzacţia i s-a părut că avea o aură de flirt, iar atmosfera din centru, dincolo de ale sale ghirlande atârnânde de cabluri inutile, părea să fie una de sărbătoare. Automobilele defilau pe străzi cu farurile aprinse. Ameninţarea adunată în aer îi făcea pe pietoni să-şi caute din nou adăpost. Era o debordare, o revărsare de veselie şi transparenţă: o cortină, ce ascunde posibilităţi neglijate, fusese dată deoparte. Grăbindu-se să se întoarcă în maşină, Brad a râs cu o plăcere iraţională.

Picături proaspete au împestriţat parbirzul său pe măsură ce revenea spre casă, printr-o spărtură dintr-un zid de piatră care odată marca hotarele fermei. "Drum privat," anunţa cu stricteţe un panou. O femeie în alb - cu o pelerină strălucitoare din vinil şi nişte pantofi de alergare albi arătând cumva caraghios - mergea în mijlocul drumului. Dând din mâini, i-a făcut semn să oprească. Şi-a recunoscut noua vecină, o blondă subţirică, care se mutase cu câţiva ani mai înainte, împreună cu soţul ei şi cu cei doi băieţi ai lor, într-o casă invizibilă de la reşedinţa familiei Morris. Se întâlniseră numai de câteva ori pe an, la petreceri cocktail sau la întruniri convocate de administraţia zonală. În vreme ce îi făcea cu mâna, arăta ca o stafie. El a frânat şi a coborât geamul maşinii. "Ah, Brad," a spus ea răsuflând uşurată. "Tu eşti. Ce se întâmplă?" a întrebat femeia. "Toată electricitatea s-a intrerupr, chiar şi telefoanele nu mai funcţionează."

"La mine-i la fel," i-a confirmat Brad. "La toată lumea. Probabil că a căzut un copac peste cablul de tensiune pe undeva. Se mai întâmplă, Lynne." Era satisfăcut că reuşise să pescuiască din mintea lui numele ei, Lynne Willard.

Ea a venit îndeajuns de aproape de fereastra deschisă pentru a o vedea că de fapt tremura, buzele ei fremătând la fel ca şi cele ale unui copil pe cale să izbucnească în plâns. Ochii ei se fixau deasupra maşinii ca şi cum ar fi căutat un ajutor spre vârfurile copacilor. Şi-a coborât privirea către faţă lui şi a explicat dârdăind, "Willy este plecat. La Chicago, toată săptămâna. Sunt aici cu totul singură, cu amândoi băieţii aflaţi la o şcoală cu internat. Nu ştiam ce ar putea să fie, aşa că mi-am pus adidaşii şi am ieşit afară."

Brad şi-a amintit de băieţii ca fiind gălăgioşi şi puşi pe glume, aşteptând în blazere autobuzul şcolii la capătul drumului, chiar în afara zidului ruinat al fermei. Dacă erau îndeajuns de vârstnici pentru o şcoală cu internat, însemna că această femeiei nu era atât de tânăra pe cât arăta. Faţa ei, îngustată de un batic tricotat, era albă, cu excepţia vârfului nasului, care era roz ca al unui iepure. Pleoapele sale erau de asemeni roz, ca şi cum şi le-ar fi frecat cu mânile, iar ochii îi erau umezi. "Îmi place şapca ta," a zis ea pentru a umple tăcerea, "Eşti fan?"

"Nu cine ştie ce."

"Au câştigat seriile mondiale."

"Aşa e. Treci în maşină, Lynne," a spus el, puterea sa de îmbărbătare câştigând în profunzime. "Te duc eu acasă. Nu se poate face nimic în centru. Nimeni nu ştie cât va dura pana de curent. Nici măcar cei de la poştă şi de la bănci nu au habar. Nu este deschis decât magazinul cu hrană sănătoasă."

"Făceam o plimbare," a zis ea, ca şi când nu ar fi fost întru totul hotărâtă. "Am să continui să merg pe jos."

"Nu ai observat? Ploaia începe iarăşi. Cerul este pe punctul să se descarce."

Clipind, presându-şi buzele pentru a le stăpâni tremuratul - buza de jos avea impulsul de a se zbate în afară, spre margini - a înconjurat maşina prin faţă. El s-a aplecat peste scaun către mânerul uşii şi i-a deschis-o, întrucât ea părea să nu fie în stare să facă asta. "Strecurandu-se înăuntru, cu o alunecare de vinil alb, ea a mărturisit, "Era un ţiuit în casă, aşa că a trebuit să ies. Willy nici nu este de fapt în Boston, unde l-aş putea suna."

"Cred că este vorba despre alarma pentru hoţi," i-a spus Brad. " Sau o altă alarmă căreia nu îi place să-şi piardă curentul. Voi intra, dacă se poate, şi voi vedea care este problema."

Adusese cu ea un miros plăcut în maşină, un miros din copilăria lui, asemeni picăturilor de tuse sau de lemn dulce. "Desigur că poţi," i-a răspuns ea, afundându-se in spate, pe scaunul ei de piele. "Îmi este aşa de frică," a continuat, cu o strâmbătură a gurii sale, ca şi cum ar fi râs de ea însăşi sau la amintirea unui sine al ei de demult.

Nu fusese niciodată în casa familiei Willard. Drumul lor era flancat cu plante mai elaborate - mici azalee noduroase, golite de frunze, şi eunonymus continuând să-şi arate provocatoare acel purpuriu suprarealist - decât cele ale familiei Morris, iar zona lor de parcare era acoperită cu pietre mai deschise la culoare decât pietrişul maro de jumătate de ţol pe care insistase să-l pună soţia lui Brad în ciuda tendinţei acestuia (pe care el o subliniase) de a se împrăştia peste peluză în urma înlăturării zăpezii cu plugurile din timpul iernii. Cu toate acestea, forma de bază a casei, una destul de mare, neocoloniala, cu zidurile acoperite cu lemn, veche de 20 de ani, cu un şir nejustificat de cărămizi ale faţadei, arăta cât se poate de asemănătoare cu a sa. Lynne nu închisese uşa din faţă, uitând să o facă atunci când ieşise panicată. Mergând în spatele ei, Brad a fost surprins de agilitatea cu care a urcat scările din dale de piatră ale terasei şi i-a luat-o înainte, ţinând uşa deschisă în vreme ce ea o deschidea pe cealaltă.

Înăuntru, ţiuitul era distinct şi insistent, dar nu acela strident, mult mai zgomotos, behăitor, al alarmei. A mers pe o cale greşită la început; dispunerea parterului acestei case era altul decât a sa, cu sufrageria în stânga în loc de dreapta, şi cu bucătăria dincolo de aceasta, şi nu alăturată ei. Mobilierul arată totuşi asemănător -gustul modern de acum douăzeci de ani, îndesat şi încărcat, numai lemn şi lână monocromă, mese de cafea din sticlă joase, pe picioare încrucişate de oţel inoxidabil, toate amestecate cu antichităţi orientale şi de familie. Posesiunile lor păreau să fie mai noi şi mai puţin obosite decât cele din casa lui, dar Brad tindea să ridice în slăvi ceea ce aveau alţi oameni.

"Aici," a zis Lynne, "imediat după debara," - chiar acea debara din faţă unde îşi agăţase ea în cuier pelerina de vinil. Rochia gri, împletită, strânsă pe corp pe care o purta sub pelerină i se părea lui Brad că ar fi putut fi purtată la un prânz dintre fete din acea zi. Folosindu-şi picioarele, şi-a descălţat adidaşii fără să se mai deranjeze să le desfacă şireturile - poate pentru a evita să se aplece în faţa lui - şi i-a aruncat pe podeaua din debara.

"Da," a remarcat el, îndreptându-se către tabloul alarmei, "Este la fel ca şi al meu." Şi-a ridicat mâna pentru a-l atinge, dar apoi s-a oprit să întrebe, "Se poate?"

"Dă-i drumul," a replicat ea. Vocea ei, în propria sa casă, devenise aproape autoritară, eliberată de tremur. "Eşti invitatul meu."

El a apăsat micul buton rectangular intitulat "Reset." Ţiuitul s-a oprit de îndată. Venind mai aproape de el, ea s-a minunat, "Asta-i tot ce trebuie făcut?"

"Aşa se pare,' a zis el. "Asta transmite că închiderea curentului nu este o intrare frauduloasă în casă. Oricum, chestia asta nu înseamnă că sunt tare priceput la tehnică."

Ea a chicotit într-un deliciu obscur. Şi-a dat seama că ceea ce simţise în maşină era miros de alcool, amestecat cu izul de lemn dulce de altădată. "Willy este aşa de pungaş," i-a spus ea lui Brad, "El ştie toate lucrurile astea, dar nu-mi zice niciodată nimic. Spune-mi," a adăugat ea, "ca şi bărbat. Crezi că îşi petrece tot acest timp în Chicago?"

Brad a răspuns prudent, "Afacerile pot fi foarte solicitante. La un anumit nivel, bărbaţii - şi femeile din afaceri de asemeni, desigur - trebuie să se uite unii în ochii celorlalţi. Eu obişnuiam să fiu în avion tot timpul şi să merg la o mulţime de întâlniri, dar am descoperit că lucrul de acasă este cu mult mai eficient. Cu toate aceste mijloace electronice de comunicare spre pretutindeni, chiar nu mai ai nevoie să călătoreşti aşa de mult. Cu toate astea, nu-l ştiu pe Will - afacerile domnului Willard." Cuvintele lui, încărcate de o nervozitate excesivă, păreau să aibă ecou în casa nefamiliară - ori, mai curând, le simţea absorbite în acea atmosfera parţial străină, sunetele reverberandu-se cu numeroase mici diferenţe în această casă faţă de a sa. Ploaia, aşa cum se estimase, revenise, şoptind şi bubuind afară şi aducând înăuntru o nuanţă şi mai adâncă de întunecime. Palele umede, biciuitoare ale vântului se loveau de ferestre.

Sursă şi versiunea originală, în limba engleză, a povestirii "Pană de curent" ("Outage") de John Updike: The New Yorker


Articole din acelaşi domeniu în Blogul Dianei:

Crângul de cedri - O poveste de Paulo Coehlo

Alice Munro - Băieţi şi fete | O traducere în limba română

Ochi de câine albastru | Povestire de Gabriel Garcia Marquez

Niciun comentariu: