Nasul - Povestire de Akutagawa Ryūnosuke

Nasul, o povestire a vestitului scriitor japonez Akutagawa Ryūnosuke, nu are cu nimic de a face cu cea cu acelaşi nume a lui Gogol, fiind o satiră, o parabolă, cu accente uneori groteşti, despre vanitate şi religie, despre preocupările lumeşti ale unor prelaţi ce le covârşesc câteodată pe cele spirituale , sau despre lupta interioară a oamenilor dintre năzuinţa de a fi "normali," asemeni celor din jur, şi aspiraţia lor de a rămâne autentici, "unici." 

Dacă pomeneşti de "Nas," acest prelat înalt din Templul japonez Zenchi, nu vei găsi nici un om din localitatea Ikeno care să nu fi auzit de el. Nasul acestui preot atârna vreo 14-15 centimetri de la buza sa de sus până la mijlocul bărbiei lui. Era la fel de lat de la rădăcină până la vârf. Pentru a-ţi face o impresie despre el, imaginează-ţi pe cineva cu cu un cârnat lung, subţiratic, balansându-i-se în toate părţile în mijlocul feţei sale.

Acest preot buddhist ajunsese spre vârsta de 50 de ani. Încă din vremea când era ucenic în prima sală a templului, apoi, pe când s-a înălţat în ierarhie, şi chiar după ce a înaintat în ani, nu a încetat să fie preocupat de nasul lui. Desigur, în decursul timpului, a dat de înţeles tuturor că nu-i păsa de el câtuşi de puţin. Nu făcea asta pentru că se concentra asupra Tărâmului Pur care îl aşteptaîn viaţa de apoi, cât pentru a le sugera altora că nu dădea doi bani pe mărimea nasului sau. Nimic nu îl înspăimânta mai mult decâtposibilitatea ca cineva să aducă vorba despre nasul lui!

Existau două motive pentru care i se părea că nasul său era împovărător. Primul că era atât de lung încât, practic vorbind, nu îi era prea mult de folos. Nu putea să îşi mănânce nici măcar micul dejun din cauza sa. Dacă încerca să îmbuce ceva de unul singur, vârfulnasului lui ajungea chiar în mijlocul mâncării din bolul său. Aşa că preotul poreclit "Nasul" nu putea să se hrănească decât avândlângă el un călugăr novice, care să îi înalţe nasul!
Nasul - Povestire de Akutagawa Ryūnosuke

Şi, nu numai mâncatul era o sarcina dificilă pentru Nas şi ucenicii lui. Odată, când un alt băiat l-a înlocuit pe ajutorul săuobişnuit şi a strănutat fără să vrea, zgâlţâind nasul Nasului, aceasta a ajuns să se cufunde în terciul sau de orez, dacă este să dăm crezare bârfelor din Kyoto din acele zile. Cu toate astea, nu astfel de lucruri în deranjau peste măsură pe Nas. Ceea ce îl îngrijora cel mai mult era posibilitatea ca excrescenţa lui să îi umbrească respectul faţă de sine însuşi.

Cât despre oamenii din Ikeno, ei continuau să fie fericiţi că aveau pe cineva cu un astfel de nas, un preot atât de sfânt la templul Zenchi. Aveau această credinţă pentru că, cu un nas aşa de mare, nici o fată nu ar fi fost tentată să se mărite cu preotul. Când vorbeau între ei, îşi dădeau cu părerea că numai din cauza nasului său proeminent se călugărise acest preot. Însă, pentru Nas, chiar şi faptul de a fi călugăr nu îi uşura povara nasului lui. Se simţea ca şi cum ar fi fost cununat cu chinul de a purta un astfel de nas, şi această situaţie era foarte delicată pentru el. Din această pricină, s-a străduit, pasiv ori activ, să îşi refacă rănitul său respect faţă de el însuşi prin orice metode i-au venit în minte.

Prima sa idee a fost să afle o cale de a da aparenţa că nasul lui era mai scurt decât în realitate. Când nu îi era nimeni prinpreajmă, se aşeza în faţa oglinzii, încercând diverse metode de micşorare, străduindu-se să ia tot felul de posturi. Indiferent cum îşi schimbă poziţia feţei, nu era niciodată mulţumit, rămânând cu capul sprijinit în mâini şi degetele încleştate pe barbie, pierzândnenumărate ore scrutându-se cu perseverenţă în oglindă.

Oricum, nu şi-a dezvăluit nicicând o modalitate de a face ca nasul să-i pară mai scurt. Câteodată, era chiar pe punctul de a crede cănasul lui i se părea a fi mai lung decât era în realitate. Până la urmă, şi-a aruncat oglinda într-un dulap, a oftat adânc, şi s-a dusfără entuziasm în locul unde îşi recită sutrele, cufundându-se în rugăciuni până când a aţipit.

De atunci, nu s-a putut abţine să nu iscodească mereu nasurile altora. Călugării sosiţi la templul din Ikeno cereau adeseori pomeni, predicau, şi aşa mai departe. Interiorul templului era conectat cu baia, şi călugării fierbeau acolo apă în fiecare zi. Drept urmare, puteau fi văzuţi, venind şi plecând, o grămadă de călugări. Nasul putea astfel să cerceteze cu atenţie feţele unor numeroşi oameni. Voia să afle pe cineva cu un nas la fel ca şi al său, gândind că acest lucru i-ar putea uşura chinurile interioare. Din aceastăpricină, în ochii lui, nu conta dacă oamenii purtau robe albastre sau kimonouri albe de dimineaţă, nici măcar dacă aveau pălării portocalii ori veştminte cenuşii preoţeşti. Era obişnuit să vadă astfel de lucruri, şi nu erau ieşite din comun pentru el; nu zarea oamenii, ci numai nasurile lor. Cu toate astea, chiar dacă observa nasuri nemaipomenit de cocârjate, nici unul nu aducea cu al său. A fost cuprins, de aceea, de deznădejde. În vreme ce vorbea cu oamenii, le atingea fără să vrea vârfurile nasurilor, imbujorandu-se caşi cum şi-ar fi uitat vârsta, simţindu-se apoi extrem de supărat de purtarea sa.

În cele din urmă, s-a decis să scormonească prin munţi de cărţi buddhiste şi nebuddhiste, pentru a descoperi un personaj cu un nas asemeni al sau, gândind că în acest fel va scapă cumva de atitudinea lui sumbră.

A ieşit însă la iveală că nu există nimic în nici o sutra despre oameni sfinţi precum Maudgayayana, Sariputra sau neamurile lor caresă fi avut nasuri lungi. Natural, fiinţe umane dăruite ca şi Nagarjuma, Asvaghosa, aveau nasuri frumoase, obişnuite. Atunci când Nasul a auzit că Liu Xuande, fondatorul dinastiei Shu-Han din străvechea Chină avea urechi lungi, s-a întrebat dacă nu cumva şi nasul săuera alungit, ceea ce i-ar fi alinat starea de neajutorare în care se găsea.

O parte din el se simţea apăsată de amărăciune, iar o alta îl îmboldea în continuu să găsească metode de a-şi scurta nasul, prea multe pentru a le menţiona aici. S-a străduit să facă tot ce putea în acest sens. A băut un elixir din tivgă de şarpe, şi-a frecat nasul cu pipi de şobolani. Orice a făcut, nasul i-a rămas neschimbat, atarnandu-i 14-15 centimetri dedesuptul buzei de sus.

Într-o toamnă, însă, ucenicul care îl ajuta pe Nas a vizitat capitala şi a auzit de la o cunoştiinţă a sa despre un doctor care avea o tehnică specială de micşorare a nasurilor. Acest doctor, venise din China şi devenise călugăr la templul Chōrakuji.

Nasul, pretinzând, ca de obicei, că nu era interesat de nimic având de a face cu nasurile, nu a dat de înţeles că voia să dea fuga la acel doctor. Apoi, când cineva a spus, pe un ton dezinteresat, că trebuia să fie un mare chin pentru un ucenic să-l ajute pe Nas sămănânce de fiecare dată, a părut să fie teribil de afectat. Desigur, nu putea să-i mărturisească tânărului lui ucenic neajunsul său, dar, în sinea lui, era tare nerăbdător să îl vadă pe acel doctor.

Chiar dacă, în aparenţă, nu voia să-l caute pe doctor în propriul său interes, a făcut-o, de ochii lumii, pentru binele ucenicului sau. Metoda medicului era cât se poate de simplă, constând în scăldarea nasului în apă fierbinte şi apoi în călcarea lui în picioare de către cineva. O procedură foarte simplă, ca să-i spunem aşa.

Aşa cum spuneam, apa era fiartă în fiecare zi în baia templului. Ucenicul a adus-o de acolo, într-o găleată, atât de fierbinte încât nu-ţi puteai cufunda nici măcar un deget în ea. Atât el, cât şi Nasul se temeau că dacă, cel din urmă, şi-ar fi pus nasul în aceasta, faţa să ar fi fost opărită. Au hotărât, aşadar, amândoi, să facă o gaură într-un jgheab din lemn, în care să fie vărsată apa dingăleată. Nasul nu trebuia decât să-şi vâre nasul în dreptul găurii, fără să-i fie afectată faţa.

"S-o facem chiar acum, " i-a zis ucenicul preotului, "până când nu se răceşte apa!"

Nasul i-a adresat un zâmbet amar. Deoarece era vestit mai cu seamă pentru nasul sau, dacă acesta i s-ar fi micşorat poate că aproape nimeni nu îl va mai putea recunoaşte... În vreme ce nasul îi era pătruns de apa clocotită, a ajuns să-l mănânce ca şi cum ar fi fost asaltat de o mulţime de muşte.

Când şi-a tras nasul îndărăt din dreptul găurii, îi picura încă din pricina fierbinţelii. Ucenicul a început de îndată să-l calce cu îndârjire cu labele picioarelor sale. Nasul stătea culcat pe o parte, cu nasul ieşindu-i în afară spre podea, uitându-se cum picioarele ucenicului se ridicau şi coborau înaintea ochilor săi.

Căpşuna - O poveste Zen din Japonia

Ucenicul a aruncat o privire compătimitoare către maestrul său zicandu-i:

"Probabil că doare, nu-i aşa? Doctorul spune că este din pricina călcatului în picioare. Oricum, probabil că este tare dureros."

Nasul a dat din cap, în semn că nu avea nici o durere. Oricum, nu şi-a balansat prea mult capul cu nasul lui zdrobit. Apoi, a privit către picioarele nemiloase ale ucenicului şi strigat, mânios:

"Am spus că nu mă doare!"

În realitate, ucenicul îi călca chiar peste acele părţi ale nasului care îl mâncau, făcându-l mai degrabă să se simtă bine, decât săsufere.

După o vreme de zdrobit sub picioare, au început să îi iasă la iveală pe nas nişte puncte precum boabele de mei. Nasul îi arăta ca o pasăre ale cărei pene îi fuseseră smulse şi era gata pentru a fi prăjită. Ucenicul s-a oprit şi a remarcat:

"Doctorul a zis să smulgem astea cu o pensetă."

Nasul şi-a umflat obrajii ca şi cum ar fi rămas fără respiraţie, şi a aşteptat răbdător ca ucenicul să continue. Desigur, nu avea cum să-i spună tânărului să înceteze să-l ajute.

Nu avea încotro. Trebuia să facă ceva cu nasul lui, aşa că era silit să indurere torturile. Nasul a avut o expresie asemeni unui pacient care nu se încrede în medicul care îl operează, şi a urmărit cum un fel de puroi era extras din nasul său cu o pensetă. Puroiul aducea cu rădăcinile unor pene de pasăre, aproape o pătrime din lungimea lor.

După ce s-a încheiat această procedură, ucenicul a răsuflat uşurat şi a zis:

"Iar acum, îl vom opări încă o dată."

Nasul părea să fie deznădăjduit. Cu nasul lui având încă forma unui bumerang, a aprobat oftând.

Apoi, după ce i-a fost opărit iarăşi şi i-a fost verificat, s-a constatat că îi devenise, de fapt, mai scurt decât mai înainte. Nu părea să fie foarte diferit de un nas obişnuit. Mângâindu-şi nasul, Nasul a privit şovăitor într-o oglindă adusă de ucenicul lui.

Acel nas, care se balansa altădată până spre bărbia lui, îi era acum incredibil de mic, aşa că gândul că îşi putea petrece tot restul vieţii lui fără a avea respect faţă de sine însuşi părea se destrame. Mai erau, totuşi, ici şi colo, pe el, nişte împestriţări, probabil ca efect al faptului că fusese zdrobit. Fără îndoială, oamenii nu aveau cum să se holbeze la un astfel de nas. Faţa Nasuluireflectată în oglindă arăta o extraordinară expresie de satisfacţie.

Cu toate acestea, îngrijorarea nu s-a desprins de el în acea zi. Dacă nasul urmă să i se mărească iarăşi, revenind la dimensiunea iniţială? Când recita sutrele, când mânca şi în orice clipe de răgaz, îşi ridica mâinile către nasul lui, atingandu-l cu delicateţe. Nasul său mic continuă totuşi să îi fie acolo, deasupra buzei superioare, fără a-i da vreun semn că era pe cale să revină la starea saanterioară de bălăngănire. A dormit, după aceea, liniştit, intreagă noapte, şi, când s-a trezit, primul lucru pe care l-a făcut a fost să îşi atingă nasul. Era la fel de scurt ca şi mai înainte! Constatând asta, s-a simţit atât de împlinit ca şi cum ar fi petrecut mulţi ani copiind Sutra Lotusului şi acumulând o karma bună.

În pofida acestui lucru, peste două-trei zile, Nasul a descoperit ceva surprinzător. A început cu un funcţionar care, pe când vizita templul Ikeno, aşa cum făcuse de multe ori în trecut, a avut o expresie ciudată la vederea Nasului. A rămas amuţit, cu ochii înţepeniţi spre faţa Nasului. Ieşind din sala de rugăciune, Nasul a mers printre băieţii din templu care îi ştiau prea bine dificultăţile pe când mânca din terciul de orez. In vreme ce păşea alături de ei, aceştia şi-au îndreptat privirile în jos, străduindu-se să nu reacţioneze, dar, în cele din urmă, au izbucnit în hohote de râs. Acest lucru s-a întâmplat mai mult de o dată ori de două ori.

La început, Nasul s-a gândit că asta se petrecea din pricina schimbării sale. Oricum, această explicaţie nu l-a satisfăcut mai mult de zece minute. Desigur, ceea ce îi făcea să radă înjositor pe băieţi şi pe învăţătorii lor era provocat de faţa sa, şi nu de transformarea acesteia.

Râsetele lor de altădată, stârnite de nasul său lung, erau diferite faţă de cele de acum. Dacă, în trecut, erau obişnuiţi să-i vadănasul disproporţionat de mare, acum erau amuzaţi de nasul lui ridicol de mic. Dar, se părea că era ceva în plus! Nu râdeau în acest fel mai înainte!

După ce şi-a terminat de rostit sutrele, pe când capul i se apleca într-o parte, Nasul şi-a bâguiat nişte vorbe către el însuşi. A privit la figura lui Samantabhadra, aşezat pe elefantul sau alb, şi, amintindu-şi de nasul lung pe care îl avusese cu patru-cinci zile mai devreme, a rostit, "cei picaţi în dizgraţie tânjesc după fosta lor perioadă de glorie," şi apoi a amuţit. Nasul a ajuns cu tristeţe la o concluzie relevantă:

"În inimile oamenilor, există un conflict între două interese. Normal, orice persoană poate fi impresionată de nenorocul altui om. Totuşi, când acesta îşi înfrânge nenorocul, ea se simte nesatisfăcută. Ca să exagerăm niţel, ne dorim că acel om să fie copleşit iarăşi de nenoroc. De obicei, avem simţăminte confuze faţă de cineva care a depăşit nişte necazuri, iar, câteodată, îmbrăţişăm un fel de animozitate faţă de acea persoană."

Nasul, neştiind încă de ce, se simţea tulburat. Şi-a dat seama că purtarea călugărilor de la Ikeno nu era altceva decât reflectarea propriului lor egoism.

După asta, starea de spirit a Nasului a devenit tot mai întunecată cu fiecare zi. Înconjurat de bârfe iritante, era ocărât cu răutate de toată lumea. În cele din urmă, a aflat că până şi ucenicul care îi dăduse ajutor în tratamentul său spunea, "Nasul a picat înpăcatul invidiei."

O altă faptă care a supărat Nasul a fost comisă de unul din băieţii de la templu. Într-o zi, a auzit un câine urlând. A ieşit afară săvadă ce se întâmplă şi a zărit un ucenic care agita un băţ lung de vreo 60 de centimetri, alergând după un câine amărât, slăbănog. Nu numai că îl alerga, ci şi striga la el, "Te bat cu nasul meu! Te zvânt în bătaie cu nasul meu!" Nasul i-a smuls băţul din mâna şi l-a lovit peste faţă cu acesta. Era cel mai dezgustător băţ imaginabil, rupt dintr-un copac putred.

Nasul se simţea nemulţumit. De această dată nu pentru că nasul lui era lung, ci întrucât îi era scurt.

După apus, într-o seară, vântul a început să bată cu putere, făcând ca clopoţeii din pagodă să răsune zgomotos şi determinându-i pe călugări să se răsucească în paturi şi să îşi pună pe cap pernele. În plus, vântul era foarte rece iar Nasul, bătrân cum era, a încercat în zadar să adoarmă. A privit în întuneric şi, după scurtă vreme, şi-a dat seama că nasul îl mânca. L-a atins cu degetele, şi a simţit că era umed şi că începuse niţel să se umfle. Nu era nimic de făcut; se părea că răcise.

"Probabil că m-am îmbolnăvit fiindcă mi-am scurtat nasul," a murmurat el, atingandu-şi nasul cu respect, ca şi cum ar fi jertfit tămâie în faţa statuii lui Buddha.

În următoarea dimineaţă, Nasul s-a trezit devreme, ca de obicei, şi a descoperit că arborii de gingko şi castanii ce acopereau templul îşi pierduseră frunzele peste noapte. Curtea era strălucitoare, ca şi cum ar fi fost poleită cu aur. Acest lucru se datora probabilgheţii aşternute şi peste acoperişurile din preajmă. În lumina subţire a dimineţii, inelele ce împodobeau zenitul pagodei erau strălucitoare. Călugării de la templul Zenchi au ridicat obloanele şi au inspirat adânc aerul dimineţii.

În acele clipe, Nasul a realizat dintr-o dată că o anumită senzaţie revenise în el.

Derutat, şi-a ridicat mâinile la nasul lui. Lucrul pe care l-a atins nu mai era nasul scurt din seara anterioară. De deasupra buzei de sus şi până în mijlocul bărbiei, atârna în jos, cam 14-15 centimetri. Era nasul lung pe care îl avusese odinioară. Atunci când şi-a dat seama că vechiul nas se întorsese la el, s-a simţit la fel de fericit ca şi atunci când nasul îi devenise mai scurt.

La urma urmei - sunt sigur că nimeni nu va râde de asta - aşa simţea Nasul în adâncul inimii sale: nasul lui lung fusese readus, umflat iarăşi de primele vânturi de toamnă.

Demonii - Povestire de Akutagawa Ryūnosuke
Nasul - Povestire de Akutagawa Ryūnosuke Nasul - Povestire de Akutagawa Ryūnosuke Reviewed by Diana Popescu on 20:09:00 Rating: 5

Niciun comentariu:

Un produs Blogger.
-->