Biografia lui Napoleon Bonaparte | Viața și faptele

 Generalul francez Napoleon Bonaparte a fost unul dintre cei mai mari conducători militari ai lumii, ce a devenit împărat al Franței, din 1804 până în 1815. Născut pe insula mediteraneană Corsica, a urmat școli militare în Franța, țară pe care a adoptat-o în cele din urmă drept a sa. Bonaparte s-a ridicat viguros la putere în tumultul revoluției franceze, înainte de a  prelua cu totul Franța prin lovitura de stat din 1799. 

A fost ales consul pe viață în 1802 și, apoi, doi ani mai târziu, s-a proclamat împărat. Ca lider politic, Bonaparte a transformat în mare măsură societatea franceză, cel mai notabil prin instaurarea Codului Napoleonic, care servește încă drept bază a codurilor civile din lume până în prezent. În decursul războaielor napoleoniene, vestitul tactician militar a extins influența Franței înainte de a avea pierderi critice, care l-au forțat să ia calea exilului. Bonaparte și-a petrecut ultimii ani din viață pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, unde a murit în 1821, la vârsta de 51 de ani. 

Viața timpurie și educația militară a lui Napoleon Bonaparte

Napoleon Bonaparte s-a născut ca Napoleone Buonaparte la Ajaccio, pe insula franceză Corsica, pe 15 august 1769. A fost al patrulea, și al doilea copil supraviețuitor al lui Carlo Buonaparte, un avocat, și al soției lui, Letizia Ramolino. 

                                  

În vremea nașterii lui Napoleon, ocupația franceză a Corsicii a atras o considerabilă rezistență locală. Tatăl lui Napoleon a sprijinit mai întâi naționaliștii, alăturându-se liderului lor, Pasquale Paoli. Dar, după ce Paoli a fost forțat să fugă de pe insulă, Carlo și-a schimbat tabăra către francezi. După ce a făcut asta, a fost numit, în 1771, asesor al districtului judiciar al Ajaccio, un serviciu convenabil care i-a permis, în cele din urmă, să-și trimită  doi fii, Joseph și Napoleon, la Colegiul d'Autun din Franța. 

În 1779, tânărul Napoleon a început să urmeze colegiul militar Brienne, unde a studiat 5 ani. A excelat în învățătură dar, totuși, s-a străduit să se integreze printre colegii săi care erau copiii unor nobili francezi și îl atacau pentru că era străin. 

La vârsta de 15 ani, Napoleon s-a mutat la academia militară din Paris. Pe când Napoleon era încă acolo, tatăl său a murit din cauza unui cancer la stomac, în 1785. Asta l-a îmboldit pe Napoleon să preia frâiele drept cap al familiei. Absolvind devreme academia militară, Napoleon, acum locotenent secund de artilerie, s-a întors, în 1786, la Corsica. 

Revenit acasă, a fost atras de rezistență corsicană împotriva ocupației franceze, apropiindu-se de fostul aliat al tatălui său, Pasquale Paoli. Însă, cei doi s-au îndepărtat curând unul de altul și, în aprilie 1793, când a început războiul civil din Corsica, Napoleon (acum un inamic al lui Paoli) și familia lui s-au mutat în Franța, unde și-a asumat versiunea franceză a numelui sau, adică Bonaparte. 

Cât de înalt a fost Napoleon?

Napoleon a avut o înălțime de circa 1,69 metri, ceea ce-l făcea nițel mai înalt decât media unui francez din timpul său. 

S-a vorbit o grămadă despre înălțimea lui Napoleon și legende pretindeau că era neobișnuit de scund, de aici apărând termenul de "complexul lui Napoleon", un simțământ de inferioritate asociat cu oameni de statură mică. Unii istorici au atribuit acest mit despre mica înălțime a lui Napoleon propagandei britanice. 

Înălțarea la putere a lui Napoleon

La întoarcerea în Franța, Napoleon și-a început un serviciu în armată, unde s-a alăturat regimentului său de la Nisa, în anul 1793. Tulburările produse de revoluția franceză, care începuseră cu patru ani mai înainte, au creat oportunități pentru comandanți militari ambițioși ca Napoleon. Tânărul lider și-a arătat rapid sprijinul pentru iacobini, o mișcare politică de extremă stânga, binecunoscută ca o grupare în revoluția franceză. 

Napoleon Bonaparte în citate, maxime, aforisme

La un an după ce Franța a fost declarată republică, regele Ludovic al XVI-lea a fost executat în ianuarie 1793. Până la urmă, acest fapt a condus la înălțarea politică a lui Maximilien de Robespierre și a ceea ce a devenit, esențial, dictatura Comitetului de Siguranță Publică. Anii 1793 și 1794 au fost marcați de o așa-zisă dictatură a terorii, în care au fost uciși circa 40.000 de oameni. La final, iacobinii au căzut de la putere și Robespierre a fost executat. 

Napoleon: Un lider militar de încredere

În anul 1795, guvernul revoluționar cunoscut ca Directoriat a luat sub controlul său Franța. Napoleon, care pierduse anterior favorurile lui Robespierre, a ajuns în grațiile Directoriatului în același an, după ce salvase guvernul de forțele contrarevoluționare. Pentru eforturile sale, Napoleon a fost numit curând comandant al armatei interiorului țării. În plus, a ajuns să fie un consilier de încredere al Directoriatului în chestiuni militare. 

în anul 1796, Napoleon a luat comanda armatei Italiei, un post la care tânjise. Armata (doar 30.000 de soldați puternici, nemulțumiți și slab hrăniți) a fost degrabă transformată de tânărul comandant. Sub conducerea lui, armata, reînvigorată, a avut numeroase victorii cruciale împotriva austriecilor, a extins în mare măsură imperiul francez și a zdrobit o amenințare internă a regaliștilor care voiau să readucă Franța la monarhie. Toate aceste succese l-au ajutat pe Naopeon să devină cea mai strălucită "stea" militară. 

Campania eșuată din Egipt

Pe 1 iulie 1798, Napoleon și armata sa au călătorit în Orientul Mijlociu. pentru a submina imperiul britanic prin ocuparea Egiptului și tăierea rețelelor comerciale ale acestuia către India. Însă, campania s-a dovedit a fi dezastruoasă. Pe 1 august, flota amiralului Horatio Nelson a decimat forțele lui Napoleon în bătălia de pe Nil. 

Imaginea lui Napoleon și cea a Franței au fost mult pătate de acest eșec și, Britania, Rusia și Franța au o format o coaliție împotriva Franței. În primăvara din 1700, armatele franceze au fost înfrânte în Italia, forțând Franța să renunțe la mare parte a peninsulei. În octombrie, Napoleon s-a întors în Franța pe când trupele sale continuau să lupte. 

Lovitura de stat de la 18 Brumar

La scurt timp după revenirea sa în Franța, Napoleon a participat la un eveniment cunoscut ca "Lovitura de stat 18 Brumar". Lovitura de stat nesângeroasă, orchestrată îndeosebi de Emmanuel Joseph Sieyes, a dat jos de la putere, pe 9 noiembrie 1799, Directoratul controlat de noii iacobini. Napoleon și Sieyes au introdus un nou guvern, numit Consulat, condus de trei membri, cei doi și Pierre-Roger Ducos. Fratele lui Napoleon Lucien Bonaparte, a sprijinit și el această manevră politică. 

Când Napoleon a fost numit prim consul, a devenit conducătorul politic al Franței, într-o poziție echivalentă cu cea a unui dictator. Sub noua guvernare, primului consul i se permitea să numească miniștri, generali, slujbași civili și chiar membri ai adunării legislative. Sieyes și Ducos au fost realeși la conducere. În februarie 1800, a fost acceptată cu ușurință o nouă constituție. 

La bătălia de la Marengo, din iunie 1800, forțele militare ale lui Napoleon au înfrânt austriecii și i-au împins în afara peninsulei italiene. Această victorie a cimentat autoritatea lui Napoleon ca prim consul. 

Napoleon a acționat pentru transformarea economiei, legislației, sistemului educațional și chiar a bisericii din Franța, și a reinstaurat romano-catolicismul ca religie de stat prin concordatul din 1801. Totodată, a negociat pacea europeană prin Tratatul de la Amiens din 1802, care a afectat armistițiul cu britanicii slăbiți de război. 

Reformele sale s-au dovedit a fi populare. În 1802, a fost ales consul pe viață și, după doi ani, pe 18 mai 1804, a fost proclamat împărat al Franței. A fost încoronat oficial ca Napoleon I în cursul unei ceremonii de la catedrala Notre Dame, pe 2 decembrie, în același an. 

Soțiile lui Napoleon: Josephine și Marie-Louise

Pe când Napoleon se înălța în rang, viața lui personală a luat noi forme. A întâlnit-o la o petrecere din 1795 pe Josephine de Beauharnais, văduva generalului Alexandre de Beauharnais (ghilotinat în timpul "domniei terorii") și mamă a doi copii. A fost rapid săgetat de dragoste și, în ciuda rezervei ei inițiale (Josephine l-a descris pe Napoleon ca "întru totul ciudat în toată persoana sa"), cei doi s-au căsătorit pe 9 martie 1796 într-o ceremonie civilă. 

Legătura lor a fost furtunoasă de la început, campaniile militare forțându-l pe consul să stea departe de casă perioade îndelungate. Deși o complimenta adeseori pe Josephine în scrisori trimise de pe câmpul de lupta, amândoi s-au angajat în relații amoroase extraconjugale. Napoleon a avut cel puțin doi copii neligitimi, Charles Leon Denuelle în 1806, și Alexandre Walewski în 1810. 

Josephine era cunoscută pentru organizarea de petreceri generoase și cheltuirea banilor pe haine și proprietăți incluzând domeniul Malmaison din apropiere de Paris, în 1799. În pofida certurilor lor, cei doi au rămas împreună, Josephine menținându-și o imagine pozitivă în societate. Când, în 1804, Napoleon s-a autoîncoronat că împărat, a insistat să se pună o coroană și pe capul împărătesei Josephine. 

În ciuda noului său titlu, nu toate lucrurile s-a desfășurat așa cum își dorea Napoleon. S-a confruntat cu o mare presiune din partea familiei lui, ce voia să se separe de Josephine, care avea 40 de ani, fiind incapabilă să-i dăruiască un fiu legitim care să-i fie moștenitor. Așadar, în decembrie 1809, Napoleon a aranjat anularea căsătoriei lor. 

După aceea, și-a căutat o nouă soție. Prima lui alegere a fost Anna Pavlovna, sora de 15 ani a țarului rus Alexandru I. Dar, după amânări și scuze, a ales-o în schimb, pe arhiducesa Marie-Louise de Austria, de 18 ani, în special din cauza unor motivări politice. Marie-Louise era nepoata lui Marie Antoinette. Ea se temea de acest mariaj, scriind în jurnalul său că numai a se uita la Napoleon era "cea mai rea formă de tortură". Totuși, Marie- Louise s-a supus și s-a măritat cu Napoleon în martie 1810. 

Marie-Louise i-a dat lui Napoleon moștenitorul pe care și-l dorea, cuplul având un fiu, Napoleon II, rege al Romei de pe 20 martie 1811. 

Napoleon nu a încetat să corespondeze cu Josephine și i-a făcut vizite neanunțate la Malmaison. În 1811, și-a adus chiar și tânărul fiu pentru a o întâlni. Acest lucru a stârnit gelozia lui Marie-Louise, care a rămas căsătorită cu Napoleon până la moartea lui. 

Codul Napoleonian

Continuându-și reformele sociale, Napoleon a instituit Codul Napoleonian, cunoscut și drept Codul Civil Francez, pe 12 martie 1804. Acest set de legi a pus capăt sistemului feudal și s-a axat pe drepturile de proprietate, legea familiei și libertățile individuale. Includea interzicerea privilegiilor bazate pe naștere, declarând că toți oamenii sunt egali și afirmând că slujbele guvernamentale trebuie să fie date celor mai calificate persoane. Bărbații era îndreptățiți la libertate religioasă și la conducerea femeilor și copiilor din familiile lor. Femeile erau pe larg lăsate fără drepturi, deși avea libertăți (limitate) în procedurile de divorț. 

Codul Napoleonian s-a aplicat în Franța și în teritoriile sale tot mai crescând. Napoleon a prezis corect că acest cod, mai mult decât victoriile sale militare, va fi o moștenire de durată. Termenii codului sunt principala bază pentru multe alte coduri civile din țări din Europa și America de Nord. 

Războaiele lui Napoleon

Războaiele napoleoniene au extins în mare măsură impreiul francez până când abilitatea militară a lui Napoleon a eșuat și acesta a fost exilat. 

Războaiele napoleoniene din Europa au avut loc din 1803 până la abdicarea permanentă de la putere a lui Napoleon, în anul 1815.

În 1803, în parte pentru adunarea de fonduri pentru război, Franța a vândut pentru 15 milioane de dolari teritoriul american Louisiana. Apoi, Napoleon a revenit la războiul contra Britaniei, Rusiei și Austriei. 

În anul 1805, britanicii au înregistrat o importantă victorie navală contra Franței în bătălia de la Trafalgar, ceea ce l-a făcut pe Napoleon să renunțe la planurile sale de invadare a Angliei. În loc de asta, s-a focalizat asupra Austriei și Rusiei, pe care le-a înfrânt în bătălia de la Austerlitz. 

Au urmat curând alte victorii, ce i-au permis lui Napoleon să mărească imperiul francez și să paveze calea pentru loialiști ai guvernării sale (inclusiv frați ai săi și alți membri ai familiei sale) pentru a fi instalați la putere în Olanda, Italia, Napoli, Suedia, Spania și Westafalia.

Invazia Rusiei

În 1812, Franța a fost devastată când invazia lui Napoleon a Rusiei s-a dovedit a fi un eșec colosal și începutul sfârșitului pentru Napoleon. Sute de mii de soldați ai marii armate napoleoniene au fost omorâți sau grav răniți. Din forma militară originară de circa 600. 000 de oameni, numai 10.000 de soldați au rămas apți pentru bătălie. 

Veștile despre înfrângere au reînvigorat inamicii lui Napoleon, atât dinăuntrul, cât și din afara Franței. Unele încercări de lovituri de stat au fost contracarate și britanicii au început să avanseze prin teritoriile franceze. Cu presiunea internațională crescândă și guvernul său lipsit de fonduri pentru a se împotrivi dușmanilor săi, Napoleon s-a predat forțelor aliate pe 30 martie 1814. 

Primul exil

După aproximativ o săptămână, pe 6 aprilie, Napoleon a fost forțat să abdice și a mers în exil pe insula Elba de pe coasta italiană a mării Mediterane.  Exilul său a durat mult, pe când urmarea dificultățile prin care trecea Franța fără el. 

În martie 1815, Napoleon a scăpat de pe insulă și și-a făcut rapid drum către Paris. Regele Ludovic al XVIII-lea  a fugit, și Napoleon s-a întors triumfător la putere. Însă, entuziasmul cu care a fost întâmpinat când a reluat controlul asupra guvernării a fost înlocuit curând de vechi frustrări și temeri legate de conducerea sa. 

Waterloo

Pe 16 iunie 1815, Napoleon și-a condus trupele în Belgia și i-a învins pe prusaci. Mai târziu, a fost înfrânt de britanicii susținuți de luptătorii prusaci în bătălia de la Waterloo. 

A fost o pierdere umilitoare și, pe 22 iunie 1815, Napoleon a abdicat. Într-un efort de a-și prelungi dinastia, a făcut presiuni ca tânărul său fiu, Napoleon II, să fie numit împărat, însă coaliția i-a respins cererea. 

Exilul de pe insula Sfânta Elena

După abdicarea lui Napoleon, temându-se de repetarea revenirii sale din exilul de pe Elba, guvernul britanic l-a trimis pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, din sudul oceanului Atlantic. A trăit acolo pentru restul viețîi sale. 

În cea mai mare parte, Napoleon a fost liber să facă ce îi plăcea la noua lui casă. Și-a petrecut pe îndelete diminețile, a scris frecvent și a citit mult. Dar, rutina anostă a traiului său l-a copleșit curând și, adeseori, s-a închis în casă. 

Potrivit cărții istoricului Kate Williams din 2014, "Ambiție și dorință: Viața periculoasă a lui Josephine Bonaparte", Napoleon a continuat să-și arate marea iubire pentru fosta lui soție, care a murit din cauza pneumoniei la Malmaison, în mai 1814. A avut portrete ale lui Josephine în toată locuința sa și chiar mânca din farfurii care-i plăcuseră acesteia. 

Începând cu 1817, starea de sănătate a lui Napoleon a început să se deterioreze. La debutul anului 1821, a fost imobilizat la pat și tot mai slăbit cu fiecare zi. În aprilie, și-a dictat ultimul testament: "Vreau ca cenușă mea să fie pusă pe malurile Senei, în mijlocul acelor oameni francezi pe care i-am iubit atât de mult. Mor înainte de vreme, ucis de oligarhia engleză și asasinii ei angajați". 

Moartea și mormântul lui Napoleon 

Napoleon a murit pe 5 mai 1821, pe insula Sfânta Elena, la vârsta de 51 de ani. Presupus, a murmurat numele lui Josephine ca ultimul său cuvânt. 

În decursul săptămânilor sale finale, a avut simptome precum vomitat, sughițuri neîncetate și cheaguri de sânge. Doctorii care i-au făcut autopsia au declarat că a avut cancer la stomac, exacerbat de ulcer gastric cu sângerări. Se pare că acest cancer era într-un stadiu avansat, iar istoricul familiei sale de cracinoame gastrice a sprijinit rezultatul autopsiei.

Totuși, cercetătorii au propus teorii alternative despre decesul său. În 1961, suedezul Sten Forshufvud și doctorii Hamilton Smith și Anders Wassen au analizat o probă din părul sau și au publicat un articol sugerând că murise din pricina otrăvirii cu arsenic. Deși alți experți au respins această teorie, ea a condus la speculații ale conspirației legate de moartea lui Napoleon. 

În pofida ceea ce ceruse în ultimul lui testament, Napoleon a fost inițial înmormântat pe insula Sfânta Elena, pe 9 mai 1821, în Valea Geranium, cunoscută azi ca Valea Mormântului. În anul 1840 a fost exhumat din ordinul regelui francez Louis-Phillippe, și rămășițele lui au fost transferate înapoi în Franța, pe 15 decembrie. 

Mormântul lui Napoleon este amplasat în Domul Invalizilor. Originar, o capelă regală construită între 1677 și 1706, Domul Invalizilor fusese transformat într-un panteon militar sub domnia lui Napoleon. În afara acestuia, sunt îngropate mai multe personalități aici, incluzându-i pe Napoleon II și frații lui Napoleon, Joseph și Jerome Bonaparte, generalii Henri-Gratien Bertrand și Geraud-Cristophe-Michel Duroc, mareșalii Ferdinand Foch și Hubert Lyautey. 

Biografia lui Alexandru cel Mare | Viața și realizările