Miturile despre sacrificii

 Numeroase ceremonii religioase au inclus sacrificiul, actul de renunțare la ceva de valoare și oferirea acestuia unei zeități. Veneratorii puteau face un sacrificiu pentru a recâștiga favorurile unei divinități, pentru a-i mulțumi sau a menține o relația bună cu zeul. Mituri din toată lumea conțin exemple de sacrificii în care animale, oameni și chiar zei își aveau sângele vărsat și chiar mureau. 

Câteodată, sacrificiul era corelat cu creația sau continuarea vieții pe pământ. Oamenii aduceau, de asemeni, jertfe de lucruri preioase precum flori, vin și tămâie sau o parte a fructelor ori grânelor adunate în timpul unei recoltări. 

Semnificații și metode ale sacrificiului

Un tip de sacrificiu implica oferirea de sânge sau viață. Potrivit unei teorii, practica sacrificiului de sânge s-a bazat pe credința că viața este prețioasă, chiar divină. Când pleca dintr-un corp omenesc, viața se întorcea la sursa sa sacră. În Roma antică, o persoană care performa un sacrificiu îi spunea zeului respectiv, "Fie ca tu să fii preamărit prin această jertfă". Ideea din spatele acestui tip de sacrificiu nu a fost durerea, suferința sau moartea. Mai curând, viața era înapoiată lumii divine, astfel încât zeii, la rândul lor, să continue să dea viață lumii omenești.     

                         

Alte teorii furnizează explicații diferite pentru sacrificiul de sânge. Una a sugerat că acesta a început ca o formă de magie. O alta a afirmat că sacrificiul putea fi văzut ca o hrană simbolică pe care comunitatea o împărtășea cu o zeitate sau o repunere în viață a miturilor creației. Totuși, o alta a sugerat că sacrificiul putea fi văzut ca o cale de focalizare și controlare a agresivității în cadrul unei comunități. 

Vânătorii străvechi sacrificau, în general, animale vânate, în timp ce agricultorii și păstorii utilizau animale domestice ca oi, capre, vite și păsări. Anumite tipuri de animale erau considerate ca cele mai potrivite pentru un scop anume ori o anumită zeitate. Animalele închise la culoare, de pildă, puteau fi oferite zeităților lumii subpământene, în vreme ce animalele deschise la culoare erau cele mai bune daruri pentru zeii cerului. 

Sacrificiul uman a fost cunoscut în multe părți ale lumii. Există, de asemeni, dovezi că în unele comunități, animalele au fost, în cele din urmă, înlocuite cu victime oamenesti. Metoda de omorâre implica, în general, vărsarea de sânge (curgând liber ori oferit într-un vas ceremonial), focul (pentru a purta sacrificiul spre un zeu), sau amândouă. Uneori, totuși, persoana sacrificată era strangulată, spânzurată ori înecată. 

Persoane speciale, precum un preot, un conducător, capul unei gospodării sau membri bătrâni ai comunitățîi, supravegheau sau îndeplineau sacrificiul. Acesta era făcut în fața unui grup, fiind prea important pentru a fi privat. Rituri speciale, ca îmbăierea ori postirea ceremonială acompaniau frecvent sacrificiul. Jertfele puteau fi amplasate pe un altar, înaintea unei statui sau arse într-un foc sacru, astfel încât fumul să poarte mirosul spre ceruri. 

Sacrificii mitice

Multe mituri ale creației implică autosacrificiul zeilor sau ființelor primare. Într-un mit hindus timpuriu, Purusha este ființa primară care permite ea însăși să fie dezmembrată, astfel încât să aibă loc creația. Ochii săi devin soarele, respirația sa vântul, și așa mai departe. Purusha a devenit un simbol al sacrificului care menține stabilă creația.

Mitologia aztecilor din Mexicul Central povestește cum doi zei au format universul despicând o zeiță pe jumătate, astfel încât o parte a acesteia să devină cerul, și cealaltă parte pământul. Aztecii performau rituri violente de sacrificii omenești pe scară largă, ca o cale de răsplătire a divinităților pentru violența și sacrificiul creației lumii. 

În mitologia nordică, Odin, conducătorul zeilor, a făcut un fel de autosacrificu spânzurandu-se de copacul lumii Yggdrasill timp de nouă zile, pentru a câștiga o cunoaștere magică. Din acest motiv, câteodată, nordicii sacrificau prizonierii de război lui Odin spânzurandu-i, și Odin ajunsese să fie cunoscut ca zeul celor spânzurați. 

Sacrificiul a fost, adeseori, un act de venerare sau supunere. În cartea Genezei din Biblie, Dumnezeu îi spune lui Avraam să-și ia fiul, Isaac, pe vârful unui munte și să îl sacrifice. Avraam construiește un altar și se pregătește să-și jertfească fiul când un glas din ceruri îi poruncește să se oprească, spunând, "Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine". Uitându-se în jur, Avraam vede un berbec cu coarnele prinse într-un tufiș. Îl eliberează pe Isaac și jertfește în locul lui berbecul. 

Unele mituri prezintă sacrificiul ca o cale de îndreptare a relației dintre oameni și zei. Poporul Kikuyu din Kenia vorbește despre un timp când ploaia nu a mai căzut peste pământ trei ani. Recoltele s-au uscat și oamenii și-au întrebat magicianul lor ce trebuie să facă. După performarea unei ceremonii magice, el le-a spus să aducă țapi pentru a îndepărta o fată pe nume Wanjiru. A două zi, s-au adunat cu toții în jurul lui Wanjiru, care a început să se cufunde în pământ. Când familia ei a încercat să o ajute, cei din preajma a dat familiei țapii, astfel încât să o lase să se cufunde. În vreme ce Wanjiru pătrundea puțin câte puțin în pământ, a inceput să cadă ploaia. După ce ea a dispărut din vedere, ploaia s-a întețit. După aceea, un tânăr războinic care o iubea pe Wanjiru a rămas la locul unde dispăruse. Lăsându-se pe el însuși să se cufunde în lumea subpământeană, a găsit-o pe Wanjiru, a adus-o înapoi pe suprafața pământului și s-a căsătorit cu ea. 

Sacrificiul poate fi legat de divinație sau ghicirea viitorului. Druizii din Britania străveche sacrificau atât animale, cât și oameni, din credința că puteau "citi" viitorul în mișcările victimei pe moarte sau în intestinele sale. 

În povestea lui Sunjata a poporului Mandingo din Mali (Africa de vest), un rege a jertfit un taur pentru a afla o profeție. Un vânător a pretins că dacă regele accepta să se căsătorească cu o tânără hidoasă, copilul lor urma să devină un mare conducător. 

În America Centrală, mitologia mayașă a Viziunii șarpelui (având scopul de a consulta morții pentru aflarea viitorului) includea jertfe de sânge ale regelui. 

Mitologia hinduistă