Creierul reptilian între eroare și adevăr

 Creierul reptilian conține, în diversele sale versiuni, acele părți părți ale creierului nostru, vestigii ale istoriei noastre evolutive, care ne propulsează în reactivitatea animală și a răspunsului "luptă sau fugi". Descris a fi în dezacord cu părțile creierului nostru mai "moderne", mai "umane", această reminiscență reptiliană este, în general, văzută ca "rea" și folosită pentru a se da sfaturi bazate pe "neuroștiință" despre cum îi putem înfrânge tendințele dezadaptive. 

Cu toate astea, unii cred că creierul reptilian aparține trecutului neuroștiinței și că este un mit urban asemeni celui al aligatorilor din canalizări și al afirmației că "nu folosim decât 10% din creierul nostru".                  

                        

Oricum, consensul adepților teoriei existenței creierului reptilian este că acesta ar   reprezenta o componentă inferioară, primitivă, mai puțin evoluată a creierului nostru, și că trebuie să îi rezistăm, să o combatem, întrucât ne-ar face necazuri determinându-ne să luăm decizii greșite și să ne comportăm într-un mod păgubos. Creierul reptilian este considerat, de asemeni, a fi caracterizat de egoism și porniri antisociale. 

Totuși, cei ce susțin veridicitatea creierului reptilian nu pot preciza unde se află acesta în creierul omenesc. Unii sunt de părere că ar fi "trunchiul" creierului nostru. Alții pretind că este amigdala cerebrală. Iar alții au ajuns să afirme că acest creier reptilian poate fi stimulat în chakrele inferioare!

Termenii "creier reptilian" și "creier de șopârlă" au fost folosiți interschimbabil, presupus din cauza faptului că șopârlele aparțin grupului taxonomic al reptilelor, la fel ca și crocodilii și șerpii. Din fericire, nu s-a ajuns la întrebuințarea unor termeni precum "creier de crocodil" ori "creier de șarpe". 

Cum a ajuns să se pomenească despre "creierul reptilian" : Teoria creierului triunitar

Ideea conform căreia creierul omenesc posedă o componentă inferioară moștenită de la reptilieni sau alți strămoși este, de fapt, una destul de veche, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Oricum, acest punct de vedere a câștigat credibilitate grație teoriei creierului trinunitar. 

Concepția că părți ale creierului se stratifică una peste alta pentru a crea complexitate mentală și comportamentală este ilustrată de următorul pasaj din cartea "Omul și creierele sale animale" a lui Paul MacLean (1 mai 1913-26 decembrie 2007), inițiatorul "creierului triunitar": 

"Se pare că omul a moștenit esențial trei creiere. Natura Frugală, în dezvoltarea modelelor sale, nu a aruncat nimic deoparte. Cel mai vechi dintre creiere este reptilian; al doilea a fost moștenit din mamifere inferioare; al treilea și cel mai nou creier constitue o dezvoltare a mamiferelor târzii care a atins culmea sa în om și i-a dat unica putere a limbajului simbolic."

Cu toate acestea, frugalitatea naturii nu sună prea bine în prezent ca un adevăr științific!

Creierul triunitar este un exemplu al teoriei "scării naturii" ("scala naturae", în limba latină). Aparține unui lung șir de teorii țesute în Occident în religia, filosofia și chiar știința timpurie, inclusiv în neuroștiința premodernă. Aceste teorii sugerează o dezvoltare progresivă a ființelor, de la obiecte neanimate la creaturi tot mai complexe, culminând cu vârful creației: Oamenii și, în cele din urmă, divinul. 

Potrivit teoriei creierului trinunitar, cele trei straturi ale acestuia au funcțiuni distincte, grupate în ordine de la cele mai primitive la cele mai sofisticate, unice, capacități  omenești. Stratul reptilian guvernează reflexele; stratul mamifer este responsabil pentru emoții; iar cel mai nou strat, neurocortexul, ghidează cunoașterea, limbajul și abilitatea de a frâna pornirile instinctive și comportamentele reflexive. 

Ce este eronat în teoria creierului triunitar?

Trebuie menționat că această teorie nu este una depășită, întrucât, deoarece o teorie să fie depășită, ar trebui inițial să fi fost pe larg acceptată. Teoria creierului trinunitar nu a fost niciodată acceptată ca o reflexie corespunzătoare a organizării creierului uman. Totuși, aceasta a devenit înrădăcinată în domeniile psihologiei, autoperfecționării și psihoterapiei occidentale. Așadar, ce este greșit în aceasta?

Evoluția creierului nu este un proces liniar care adaugă straturi

Unii neștiutori, neavizați, au credința că "organismele" creierului evoluează în complexitate prin simlpul fapt de a adăuga noi straturi peste cele deja existente. Totodată, aceștia văd omul precum culmea evoluției. 

Amandouă presupuneri sunt incorecte. 

O perspectivă mai potrivită este că toate vertebratele împărtășesc o structură comună ancestrală a creierului, compusă din trei regiuni principale: creierul posterior (rombencefal), creierul mijlociu (mezencefal) și creierul anterior (prozencefal). Pe masură ce diferite specii au evoluat, aceste regiuni s-au dezvoltat, de asemeni, devenind mai complexe, dar nu întotdeauna. Iar când vine vorba de complexitate, ființele umane nu sunt sigurele animale cu creiere remarcabil de sofisticate. 

Cortexul, de exemplu, nu este numai unic uman sau apărut doar  la primate. Creierele altor mamifere posedă cortexuri și nu numai structuri limbice.

Chiar și cortexul prefrontal nu este exclusiv uman, De fapt, la șobolani, cortexul prefrontal joac un rol în luarea deciziilor și întârzierea gratificării. 

Cu alte cuvinte, așa cum a precizat specialista în neuroștiință Lisa Feldman Barret, "Numai reptilele au creier reptilian". 

Cât despre ideea creierului uman ca un vârf al evoluției, gândirea noastră a fost istoric adânc antropocentrică, modelată frecvent de relația complexă dintre om și Dumnezeu. Acest lucru, desigur, nu mai este un cadru pentru înțelegerea modului cum este structurat creierul sau a felului cum acesta funcționează. Și, pentru a ne da seama de asta, nu trebuie neapărat să fim biologi evolutioniști. 

Reptilele nu sunt strămoșii evolutivi ai oamenilor

În al doilea rând, ca să fi "moștenit" un creier reptilian ar fi trebuit să fi avut un străbun reptilă, nu-i așa? Însă reptilele și șopârlele nu au fost niciodată străbuni umani, întrucât nu aparținem aceleiași ramuri a arborelui evolutiv. De aceea, nu are sens să vorbim despre oameni ca moștenind creierul reptilian de la strămoșii noștri reptile. Cât de poate de simplu!

Sistemul limbic nu este corelat neural cu emoțiile

Un corolar important al teoriei creierului triunitar, particular în contextul psihoterapiei, este ideea că sistemul limbic este o moștenire evolutivă, a mamiferelor, și că ar fi presupusul sălaș al emoțiilor. 

Însă, de ceva timp, știm că dihotomia puternică dintre cunoaștere și emoție nu este viabilă. Cele două sunt adânc împletite, iar cunoașterea este mai bine înțeleasă ca un fenomen ce cuprinde atât gândirea cât și simțirea emoțională. 

Lisa Feldman Barret, care studiază emoțiile, a demonstrat foarte convingător de ce sistemul limbic nu poate fi considerat sălașul exclusiv al emoțiilor. Procesele emoționale implică zonele corticale, cât și subcorticale. Mai mult decât atât, regiunile creierului considerate tradițional părți ale "sistemului llimbic" sunt implicate într-o gamă largă de de funcțiuni incluzând luarea deciziilor, memoria, atenția, percepția, și chiar conștientizarea. Poate că cele mai izbitoare sunt exemple clinice ale unor pacienți cu afecțiuni ale structurilor limbice cheie care, cu toate astea, continuă să aibă răspunsuri ale experiențelor emoționale, oferind un contrapunct puternic perspectivei "sistemului limbic". 

Sursă: Neuroscience and Psychotherapy

Interviu cu un reptilian