O istorie a oțetului

 Istoria oțetului a început în vremuri străvechi. Menționat repetat în Biblie, urme ale acestuia au fost descoperite într-un vas din Egiptul pre-faraonic, datând cu circa 10.000 de ani în urmă, atestând faptul că egiptenii, precum și babilonienii și persanii cunoașteau oțetul și îl foloseau pentru prezervarea mâncării. La urma urmei, numai prin mijlocirea oțetului hrana putea fi transportată pe distanțe lungi. Însă, oțetul a fost, de asemeni, amestecat cu apă pentru a se crea o băutură împrospătătoare, iar fermierii și călătorii au făcut în mare măsură apel la aceasta.

Grecia antică

Cea mai răspândită băutură din Grecia antică era numită "oxicrat", adică bautura oamenilor. Era un amestec de apă, oțet și miere, și era depozitată în recipiente speciale. "Părintele medicinii", Hipocrate, un medic extraordinar ale cărui doctrine au dominat civilizația occidentală până în secolul al XVIII-lea (mai mult de 2.000 de ani) prescria oțetul ca un leac pentru răni, inflamațîi și boli respiratorii.    

   

Roma antică

Romanii își potoleau setea cu "posca", un amestec de apă și oțet. Se spunea că posca dădea vigoare și alunga mahmureala după consumul excesiv de vin (Posca fortem, vinum ebrium facit). Se crede că un burete înmuiat în posca i-a fost dat lui Iisus pe Cruce de către garda pretoriană. Acest lucru nu era un act de cruzime, ci unul de milă al unui soldat umil pentru care El  era, pur și simplu,  un om pe moarte.

De pe mesele faimoaselor lor banchete românilor nu le lipsea niciodată "acetabulum", un vas conținând un pahar și jumătate de oțet, în care mesenii înmuiau bucăți de pâine pentru a-și curăța cerul gurii între un fel de mâncare și altul, și pentru a-și ușura digestia. În Roma, aproape toate rețetele lui Apicius, un mare gastronom epicurean din secolul I după Hristos, erau bazate pe oțet. Un alt roman aproape contemporan cu el ne-a lăsat unele rețete pentru producerea otetului, în care se utilizează pentru fermentație drojdie acră, precum și cufundarea în vin de bare înroșite la foc și conuri de brad arzând pentru a-l purifica și a-i înlătura mirosuri neplăcute.

Romanii au avut diverse tipuri de sos de oțet, de la cele simple la vestitul "garum", un amestec de elemente legate laolaltă de oțet. Oțetul era întrebuințat, totodată, pentru a se asezona "acetaria", salate de carne și vegetale sau numai de vegetale. Și, printr-un sistem cunoscut în prezent că "marinare", romanii utilizau oțetul pentru a prezerva pește prăjit. În lucrarea sa "Naturalis Historia ", Pliniu cel Bătrân îl recomanda pentru tot felul de boli și remarca faptul că oțetul adaugă gust și plăcere în viață.

Legionarii romani nu rămâneau nicicând fără oțet. Ei îl foloseau pe larg, începând cu "moretum", o salată cu usturoi, ceapă, rutișor, brânză de capră și coriandru dresată cu ulei de măsline și oțet, o mâncare obișnuită a lor înainte de o bătălie. În decursul campaniilor militare, oțetul diluat în apă era utilizat de soldați pentru a-și astâmpăra setea și ca un lichid de curățare a corpului, pentru a contravine traiului din tabere și rănilor mai puțin grave.   În vremea războiului dintre Cartagina și Roma, vestitul general cartagian Hannibal (247-183 î.Hr.) a trecut Alpii prin Mica Trecătoare Sfântul Bernard, cu infanterie, cavalerie și elefanți pentru a evit marea, ce era guvernată de romani. Așadar, Hannibal a poruncit ca să fie crengi mari înfipte între stânci, cărora apoi li s-au dat foc. Ostașîi lui au turnat oțet peste pietrele înfierbântate, făcându-le îndeajuns de moi pentru a fi sparte, și astfel au eliberat drumul pentru trupe și animale. 

Evul Mediu

În Evul Mediu, meșteșugul de producere a oțetului a fost perfecționat și a apărut Agresto, un oțet făcut din struguri necopți al căror gust proaspăt, acru a contracarat grăsimea excesivă din asezonare. La Orléans, în 1394, nou fondata Corporație a Producătorilor de Oțet a impus secrete stricte despre metodele de procesare a otetului. Acest lucru a contribuit la faima oțeturilor Orléans, care a dat naștere unei industrii înfloritoare în decursul secolelor. În anii 1580, orașul și împrejurimile sale se lăudau cu 33 de feluri de oteturi, la care contribuiau parțial vinurile locale (ușoare, fructuoase și slabe în acid) favorabile transformării lor în oțet. Mai mult decât atât, Orléans era avantajat de poziția sa geografică, care-l făcea cel mai ușor navigabil port de pe Loire pentru bunuri venite din vest. Și, întrucât, navigația era lentă pentru nave ce călătoreau în amontele râului, care erau adeseori întârziate de nivelurile scăzute ale apelor, vinurile soseau în port degradate, dar gata să fie transformate în oțeturi prin amestecarea cu vinuri locale în proporții precise. 

Oțetul și ciuma

În secolul al XIV-lea, ciuma s-a răspândit în toată Europa, omorând unul din trei oameni. Până în 1760, nu a existat an fără extinderea explozivă a acestei boli. Însă, în 1720, locuitorii din Marsilia au început să se apare de ciumă cu bureți înmuiați în oțet în mâinile lor, prin care inspirau continuu. Medicii își atașaseră pe nas un astfel de burete, fără a respira pe gură sau a-și înghiți salivă. O soră îi întovărășea pe doctori, cărând un bol umplut cu oțet, astfel încât aceștia să-și poată spăla mânile repetat după ce-și verificau pacienții. După aceea, ciuma s-a mai potolit, pereții caselor afectate de boală fiind spălați cu oțet. 

Oțetul și holera 

De-a lungul istoriei, s-a luptat împotriva holerei și cu oțet. În secolul al XIX-lea (1830 și 1884), guvernul Vienei, confruntat cu un val de holeră, a inițiat o regulă stipulând că mâinile trebuiau să fie spălate cu grijă cu oțet. În mod asemănător, toate fructele și legumele erau curățate migălos cu o soluție de oțet înainte de a fi consumate. 

Oțet de toaletă

În secolul al XIX-lea, exista o parfumerie ce furniza exclusiv oțet regilor și prinților. Potrivit unei relatări publicate de "Il Secolo", pe 15 februarie 1873, regele Portugaliei, regina Olandei și prințul de Wales lăudau oțetul de toaletă, care dădea apei o aromă plăcută și avea proprietăți tonice și împrospătătoare, prevenind influența degerăturilor și dăruind "vigoare mușchilor". Aceeași reclamă menționa o sare amoniocală de oțet ca dezinfectant necesar pentru cei care vizitau spitalele, leprozeriile și toate locurile unde erau emanații urât mirositoare și dăunătoare pentru sănătate. 

Oțet pentru toate scopurile

În secolul al XIX-lea, doamnele miroseau oțet pentru a se revitaliza când erau deranjate de un corset foarte strâns sau pentru a scăpa de migrene. Stăpânul casei lăsa o sticlă de oțet deschisă la căpătâiul unei persoane afectate de răceală, gripă, astfel încât cei care o vizitau și o îngrijeau să nu fie molipsiți de boală. Oricum, înaintașii noștri îl foloseau pentru siropuri, poțiuni emulsificatoare, unguente, decocturi, apă de gură, loțiuni, picături pentru ochi și săpunuri. 

Superstiții despre vin