Miturile despre soare

 Cel mai mare corp ceresc, soarele este sursa luminii, căldurii și vieții. Poate fi, însă, și un simbol al puterii distructive. Din cele mai vechi timpuri, oameni din toate părțile lumii au observat pozițiile soarelui, apusul și răsăritul său de-a lungul întregului an. Multe culturi au creat calendare solare pentru a marca lucruri precum plantarea grânelor și festivalurile religioase. De asemeni, au dat soarelui un rol major în mitologiile lor, adeseori ca o divinitate. 

Zeități solare

Panteonul unor numeroase culturi au inclus o zeitate a soarelui, de obicei un zeu dar, uneori, o zeiță. Zeitățile solare au fost frecvent unele creatoare, care au adus oamenii în existență. Americanii nativi de pe coasta Pacificului, de exemplu, spuneau cum zeul soarelui Kodoyan și farsorul Coiot au creat împreună lumea și au făcut ca oamenii să trăiască în ea.    

                     

Zeități solare au fost, totodată, asociate cu fertilitatea ființelor umane și cea a pământului. Hitiții din Turcia străveche o venerau pe Arinna, o importantă zeiță atât a soarelui, cât și a fertilității. În mituri tradiționale din Uganda, din Africa Centrală, zeul creator Kazooba și dătătorul de viață zeu Rugaba reprezintă aceeași divinitate. 

În unele mitologii, soarele are și puteri vindecătoare. Shamash, zeul babilonienilor din Orientul Apropiat, a fost cunoscut "Soarele cu vindecare în aripile sale". Celții îl aveau pe Belenus, zeul luminii solare. În afară de a alunga zilnic cețurile dinaintea zorilor, Belenus putea "topi" boala din oameni, îndepărtând-o. Când romanii au cucerit celții, ei l-au identificat pe Belenus cu propriul lor zeu al soarelui, Apollo, care era și un zeu al tămăduirii. 

Ca cele mai importante și speciale divinități din panteoane, unii zei solari au fost corelați cu conducători pământeni, cu cei mai de vază oameni din societate. Incașii din Peru îl vedeau pe zeul soarelui Inti, zeitatea lor de frunte, ca străbun al familiei regale incașe. Potrivit tradiției japoneze, familia imperială a țării descindea din Amaterasu, zeița soarelui. 

Mituri despre soare

Unele mituri solare explică mișcarea zilnică a soarelui pe cer de la est la vest și dispariția sa noaptea. Astfel de povești iau adeseori forma unui voiaj, în care soarele călătorea de-a lungul cerului într-un car sau vas. Helios, o zeitate solară grecească identificată mai târziu cu Apollo, își conducea ziua carul înflăcărat prin ceruri. Noaptea, el plutea peste ocean într-un bol de aur, pentru a se urca iarăși în carul său în dimineața următoare. Poporul Navajo din sud-estul Americii își portretiza zeul soarelui ca un lucrător numit Johohaa'ei, adică "purtătorul de soare". În fiecare zi, acesta purta soarele peste cer pe spatele lui. Noaptea, agăța soarele de un cui de pe un zid și se odihnea. 

Zeul egiptean al soarelui, Ra, avea un parcurs similar. Călătorea zilnic de-a lungul cerului în vasul său al soarelui, iar noaptea trecea prin lumea subpământeană, salutând morții și înfruntând multe pericole. Ciclul zilnic al lui Ra era, totuși, mai mult decât o călătorie, fiind o renaștere zilnică. În zori, zeul soarelui nou născut se înălța în cer. În timpul dimineții era un copil, la prânz era un adult și la apus un bătrân gata să moară. Fiecare răsărit era o celebrare a întoarcerii soarelui, o victorie a vieții asupra forțelor morții și întunericului. 

Și celții vedeau călătoria soarelui ca un ciclu al morții și nașterii, dar un ciclu anual, și nu unul zilnic, cu mijlocul iernii ca moartea, și primăvara ca renașterea. Sărbătoarea celtică numită Beltane, ce avea loc primăvara, onora zeul lor al soarelui, Belenus. 

În unele mituri solare, soarele face pereche cu luna. Cei doi pot fi soț și soție, frate și soră, sau doi frați. În mitologia multor americani nativi, soarele și luna sunt frate și soră care, odată, au devenit iubiți. Fața zeiței lunii este pătată cu cenușa din focul soarelui, care interpretează astfel petele întunecate de pe suprafața lunii. În unele relatări, luna fuge, rușinată, când află că iubitul său este soarele. Din acest motiv, luna ar fi părăsit cerul când se apropia soarele. 

Numeroase culturi au mituri despre monștri sau spirite rele care fură ori devorează soarele, sau povești despre cum soarele cade din cer, ori își retrage lumina o perioadă. Unele din aceste mituri explică eclipsele, când umbra pământului acoperă temporar soarele ori luna. O eclipsă solară crează un răstimp de întuneric straniu în mijlocul zilei, un eveniment care, în mod sigur, își cerea o explicație. 

Un mit binecunoscut, despre zeița japoneză a soarelui, Amaterasu, spune cum ea a devenit atât de supărată de fratele său, care se purta rău, încât s-a retras într-o peșteră. Acest lucru a lipsit lumea de lumină și căldură. În cele din urmă, zeii au păcălit-o să iasă afară. 

Prea mulți sori!

Dacă un soare este bun, zece sori sunt și mai buni? Nu, conform mitului chinezesc al lui Yi și al celor 10 sori. Yi, un ostaș vestit, a fost un arcaș foarte îndemânatic. În vremea lui, în copacul Fu Gang, dincolo de marginea estică a lumii, existau zece sori. În mod normal, sorii luminau pe rând pământul. Au devenit tot mai mari și, revoltați, toți zece s-au înălțat pe cer în același timp. Surplusul de lumină și căldură le-a plăcut oamenilor până când culturile lor s-au uscat și râurile au început să sece. Domnul Cerului l-a trimis pe Yi, arcașul divin, să rezolve problema. Yi a săgetat nouă din sori, făcându-i să dispară de pe cer. 

Conform unui mit tradițional al hindușilor Kush din munții Afganistanului, uriașul Esperegera a furat odată soarele și luna. Zeul erou Mandi s-a deghizat ca un copil și i-a înșelat pe uriași să-l adopte. După o vreme petrecută cu uriașii, Mandi a salvat soarele și luna și a plecat cu acestea pe un cal magic. Apoi, zeul suprem a aruncat soarele și luna pe cer, pentru a străluci deasupra lumii. 

Soarele în superstiții, tradiții și legende