Miturile despre lumea subpământeană

 În toate părțile lumii au existat mituri și legende despre lumea subpământeană, un loc misterios și întunecat de dincolo de trăirea obișnuită a ființelor umane. Lumea subpământeană este tărâmul celor morți, destinația sufletelor omenești în viața de apoi. 

În unele tradițîi este, de asemeni, un sălaș neomenesc, al supranaturalului sau al unor ființe nelumești ca zâne, demoni, uriași și monștri. Deși este portretizată de multe ori ca un loc înfricoșător, periculos și imprevizibil, lumea subpământeană apare și ca o sursă a dezvoltării, viețîi și renașterii în unele mituri. Numeroase descrieri ale lumii subterane includ elemente ale lumii pământene, precum conducători puternici și palate.          

                          

Cea mai comună idee despre lumea subpământeană este că se află dedesuptul lumii de zi cu zi. Pasajul către acest tărâm poate începe prin coborârea într-o peșteră, fântână sau groapă. Oricum, distanța dintre cele două lumi este mai mult decât fizică, și implică o călătorie spirituală frecvent presărată cu multe pericole. Sufletele celor morți sunt principalii călători dar, câteodată, eroi și oameni deosebiți pot face și ei acest voiaj. 

Ținutul morților

În variate culturi se crede că, după moarte, sufletele se duc într-o lume subterană. În unele tradiții, drumul către ori prin tărâmul subpământean este o parte a unui proces ce presupune judecata faptelor unui om în viața sa și, poate, pedepsirea pentru faptele sale rele. În altele, lumea subpământeană este, pur și simplu, destinația tuturor morților, buni sau răi. 

Unele din cele mai timpurii descrieri ale lumii subpământene au avut loc în mituri din Mesopotamia antică. Unul spune cum zeița fertilitățîi Inanna, mai târziu cunoscută ca Ishtar, descinde în regatul celor morți, guvernat de sora ei, Ereshkigal. Încercând să o învingă pe  Ereshkigal, Innanna este omorâtă. Ceilalți zei o conving pe Ereshkigal să o elibereze pe Inanna, dar aceasta nu poate părăsi lumea subpământeană fără a găsi pe cineva care să-i ia locul. Ea hotărăște ca soțul său, Dumuzi sau Tammus, trebuie să fie înlocuitorul său. Unii învățați sunt de părere că acest mit este corelat cu moartea și renașterea anuală a vegetației. 

Viața lui Inanna pe tărâmul subteran este aceeași cu cea descrisă în epopeea mesopotamiană a lui Ghilgalmeș, în care personajul Enkidu are o viziune despre el însuși printre morți. În acest caz, lumea subpământeană este înfățișată ca un loc întunecat, înfricoșător, numit Casa Întunericului, o casă din care nu pleacă oricine întră în ea. Morții locuiesc în întunecime, mâncând parf și lut. Deși recogniscibili ca indivizi, ei sunt umbre pale și lipsite de puterea sinelui lor anterior. Această lume includea pe toți cei care trăiseră vreodată de-a lungul timpului. Ideea judecățîi de apoi s-a înrădăcinat în religia evreiască și cea creștină, iar, astfel, conceptul tărâmului subteran s-a schimbat. Sheol a devenit un loc de pedeapsă și chin pentru sufletele păcătoșilor. 

Viziunea grecilor antici despre lumea subpământeană a fost, la început, mult asemănătoare culturilor semitice timpurii. Toți morții se duceau în același loc, un tărâm subpământean vag, umbrit, populat de fantome ori umbre ale morților. Acest tărâm a fost numit uneori Hades, după zeul care-l guverna. Treptat, lumea subterană din mitologia grecească și apoi cea romană a devenit mai elaborată. Se spunea că regatul lui Hades se găsea fie dincolo de ocean, fie adânc în pământ, separat de lumea celor vii de cinci râuri: Acheron (teama), Styx (ura), Lethe (uitarea), Cocytus (jalea) și Phlegesthon (focul). Cerberus, un monstru fioros cu trei capete, aducând cu un câine, păzea lumea subpământeană. Sufletele celor buni locuiau pe Câmpiile Elizee sau Insulele Celor Binecuvântați, iar cele care meritau să fie pedepsite mergeau într-o groapă adâncă, numită Tartarus. 

Pentru mayașii din Mezoamerica, tărâmul subpământean era un loc îngrozitor, dar care nu era limitat numai pentru păcătoși. Doar oamenii care avuseseră o moarte violentă se duceau în ceruri în viața de apoi. Toți ceilalți intrau în Xibalba, al cărui nume însemna "locul spaimei". Orice peșteră sau apă statatore era o intrare spre Xibalba. 

Morții nu erau închiși în lumea subpământeană pentru totdeauna. În cartea sacră mayașă Popul Vuh, eroii gemeni Hunahpu și Xbalanque păcăliseră domnii din Xibalba reușind astfel să părăsească tărâmul morții. Sufletele regilor și nobililor puteau scăpa din Xibalba dacă erau chemate de rude în viață în decursul ceremoniei viziunii Șarpelui. 

Aztecii din Mexicul central credeau că lumea subpământeană consta din opt straturi, fiecare cu pericolele sale, precum cel al înecului sau cel al unor lame ascuțite. Sufletele coborau prin aceste straturi până ajungeau la Mictlan, partea cea mai adâncă a tărâmului morților. 

Lumea subpământeană din mitologia japoneaza era Yomi, ținutul nopțîi. Acesta fusese gol până când zeița creatoare Izanami a murit după ce dăduse naștere zeului focului. Viermi ce au apărut din trupul ei au crescut într-o mulțime de demoni care au populat Yomi și au început să chinuiască sufletele celor păcătoși. Cu toate că se spunea că Yomi era o regiune întunecată cu câmpii aride și tunele înspăimântătoare, artiștii l-au portretizat adesea ca un loc subteran aglomerat cu morți și demoni. Totodată, exista Emm-o (versiunea japoneaza a lui Yama, zeul buddhist al morții), care judeca sufletele ce soseau în Yomi. 

Călătoria spre lumea subpământeană

Numeroase mituri povestesc despre eroi care au intrat pe tărâmul subpământean fiind încă în viață. Cei care au supraviețuit calvarului călătoriei într-acolo au revenit frecvent în lumea viilor transformați de experiența lor, câștigând o înțelepciune ori o comoară specială. Unii eroi au vrut să salveze sau să recâștige o persoană iubită care murise. Orfeu a călătorit în lumea subpământeană în căutarea soției lui, Euridice. În mitologia grecească, Demetra s-a dus pe tărâmul morților pentru a-și aduce înapoi fiica, Persefona, ce fusese răpită de Hades.

Mitologia buddhistă chinezească vorbește despre un erou pe nume Radish, un discipol al lui Buddha. Înainte de a pleca într-o călătorie, Radish i-a dat mamei sale, doamna Leek Stem, bani pentru călugări cerșetori. Mama nu a făcut asta, ci și-a mințit fiul, declarându-i că le dăduse banii. Când doamna Leek Stem a murit, a mers în iad. Radish a fost atât de înălțat spiritual încât a fost făcut un sfânt pe nume Mulian. Odată cu iluminarea lui Mulian, a venit la el și cunoașterea despre chinul mamei sale. S-a îndreptat spre iad pentru a o salva, deși Yama, regele infernului, l-a avertizat că nimeni nu avea puterea de a schimba pedeapsa unui păcătos. Pe calea sa, Mulian a trebuit să treacă de 50 de demoni, fiecare cu cap al unei vaci și săbii în loc de dinți. Prin mânuirea unei baghete date de Buddha, a fost capabil să-i facă să dispară. În cele din urmă, Mulian și-a găsit mama, țintuită de un pat. Dar nu a putut să o elibereze; numai Buddha putea schimba soarta unui păcătos. Mulian i-a cerut asta lui Buddha și, după rugăciunile sale potrivite către el, doamna Leek Stem a fost eliberată din iad. 

Poporul Ashanti din Africa are un mit despre Kwasi Benefo, care făcuse un voiaj către lumea subpământeană. Kwasi Benefo se căsătorise pe rând cu patru femei, și fiecare dintre ele murise. Nefericit și singur, a decis să meargă la Asamanda, tărâmul celor morți, pentru a-și căuta iubitele pierdute. A ajuns la un loc de înmormântare și a trecut printr-o pădure întunecată, tăcută și neștiută. După aceea, a dat peste un râu. Pe malul celălalt, îndepărtat, era Amokye, bătrâna care întâmpina sufletele femeilor moarte. Ei i-a părut rău pentru Kwasi Benefo, și i-a îngăduit să treacă râul prin care, normal, oricui îi era interzis să intre în Asamanda. Curând, Kwasi Benefo a aflat spiritele invizibile ale nevestelor sale. Ele i-au spus să se căsătorească din nou, promițându-i că noua lui soție va trăi și îl vor aștepta când îi va veni vremea să moară. Kwasi Benefo a adormit și s-a trezit într-o pădure. El adusese din lumea subpământeană prețiosul dar al liniștii minții, care i-a permis să se însoare și să ducă o viață normală pentru restul zilelor sale. 

Lumi în oglindă

Lumea subpământeană este câteodată o imagine în oglindă a celei de deasupra sa. Conform unor mituri africane, tărâmul subteran este doar lumea obișnuită, cu excepția faptului că este întoarsă cu susul în jos. Făpturile din ea dorm ziua și sunt active în decursul nopțîi. În Congo, potrivit tradiției, lumea celor vii este un munte, iar cea a celor morți un alt munte, cu vârful îndreptat în jos. În miturile chinezești este pomenită "China săpată în jos", o lume subpământeană din interiorul pământului, care oglindește fiecare provincie și fiecare oraș din lumea de deasupra. 

Cealaltă lume

În unele mituri despre lumea subpământeană există un fel de realitate alternativă, un tărâm nu numai al celor morți, ci și al unor ființe diferite de oameni, trăind conform unor reguli deosebite de cele omenești. Mitologia celtică include multe relatări despre ținutul subteran. Amplasarea sa se spunea că era pe o insulă îndepărtată sau se afla sub mare ori sub pământ. Anumite peșteri sau dealuri erau crezute a intrări înspre aceasta. 

În Țara Galilor, celaltă lume era numită Annwn, însemnând "nelumea". Avea un număr de diferite laturi. În primul rând, lumea cealaltă era regatul celor morți, iar conducătorul său înfricoșător era cunoscut ca Arawn galezilor și ca Donn irlandezilor. Oricum, cealaltă lume putea fi și un loc fericit și pașnic, sau o sursă de înțelepciune, magie și farmece. Zâne ale mării, spirite și alte ființe supranaturale care trăiau acolo erau fie pur bune, fie pur rele. În funcție de circumstanțe, puteau aduce ființelor umane fie nenorociri, fie noroc. 

Folclorul celtic este plin de legende despre oameni care au intrat în lumea cealaltă. Unii au mers voluntari, ca regele Arthur al Britaniei, care s-a dus acolo pentru a lua un ceaun magic. Alții au fost ademeniți în cealaltă lume de zâne câteodată în formă umană sau animală. Tema oamenilor rătăcind în cealaltă lume apare în multe legende europene care se bazează pe lumea subpământeană ca un tărâm supranatural. În astfel de povești, un om care mănâncă sau bea în lumea cealaltă nu o poate părăsi niciodată. Cei care au rezistat tentației de a se hrăni și au părăsit-o au descoperit că timpul era diferit în cele două lumi. După petrecerea unei singure nopți în cealaltă lume, o persoană poate să se întoarcă în cea de-a deasupra pentru a afla că aici trecuseră mai mulți ani.

Sursa vieții

Lumea subterană nu reprezintă mereu numai regatul morților și casa unor creaturi periculoase. În unele mituri, servește drept punct de contact între lumea de la suprafață a celor vii și forțele creatoare puternice ale pământului. În poporul Ibo din Africa de vest, Ala, zeița lumii subpământene, este, totodată, zeița care protejează culturile agricole, se contopește cu pământul. Ala primește morții, a căror înmormântare se crede că are loc în pântecul ei. Totuși, Ala menține viața, făcând ființele umane și animalele fertile. 

Miturile creației ale multor culturi ale americanilor nativi spun că oamenii și animalele s-au ivit dintr-o lume  subpământeanăsau o serie de astfel de lumi. În aceste povești, lumea subterană este un pântec matern în care viața este nutrită ori pregătită până când este timpul potrivit să intre în lume. Un astfel de mit este cel al poporului Zuni, care pretinde că gemenii Ahuyuuta au fost trimiși adânc în pământ de tatăl lor, Soarele, pentru a călăuzi creaturi neformate spre lumina zilei. Odată ajunse pe pământ, acestea se preschimbau în ființe umane. 

Potrivit apașilor Jicarilla din New Mexico, la început, toate ființele umane, animalele și plantele trăiau în întunecata lume subpământeană. Cele care voiau lumina s-au implicat într-un "joc" cu cele care-și doreau întunericul. Iubitorii luminii au câștigat și, astfel, au apărut soarele și stelele. Apoi, soarele, privind printr-o gaură din acoperișul lumii subterane, a zărit suprafața pământului, care era complet acoperită cu apă. Dornici să ajungă la această gaură a lumii subpământene, oamenii au construit patru mari dealuri. Dar, după ce niște fete au cules flori de pe dealuri, acestea s-au oprit din a se înălța. Oamenii s-au cățărat spre acoperiș pe scări făcute din coarne de bivoli. Ei au trimis soarele și luna prin acea gaură pentru a ilumina lumea și, totodată, au trimis vânturile pentru a sufla și îndepărta apa. După aceea, au adus afară animalele. În cele din urmă, oamenii s-au înălțat în noua lume. Odată ce au ajuns la suprafață, s-au răspândit în cele patru direcții. Numai Jicaralla au stat în casa originară din apropeirea găurii ce ducea către lumea subpământeană. 

Cum a apărut moartea în lume | Mituri despre originea morții