duminică, 5 octombrie 2014

Lupta dintre poezie si filosofie | O poveste de Rabindranath Tagore (II)

Ochii ascultatorilor s-au umplu de lacrimi si pietrele peretilor s-au cutremurat sub strigatele de "victorie."

O poveste de Rabindranath Tagore
Batjocorind aceasta izbucnire populara de sentimente, cu o augusta miscare a capului si un zambet dispretuitor pe fata, Pundarik s-a ridicat si a aruncat aceasta intrebare adunarii: "Ce este mai presus de cuvinte?" Intr-o clipa, intrega sala s-a cufundat din nou in tacere.

Dupa aceea, intr-o minunata expunere a invataturii sale, a dovedit ca la inceputuri a fost Cuvantul, iar Cuvantul era Dumnezeu. A dat o gramada de citate din scripturi si a cladit un inalt altar pentru Cuvant, astfel incat acesta sa fie amplasat deasupra a tot ce exista in cer si pe pamant. A repetat acea intrebare cu vocea lui atotputernica: "Ce este mai presus de cuvinte?"
Plin de mandrie, s-a uitat in jurul lui. Nimeni nu a indraznit sa-i accepte provocarea, iar el s-a asezat incetisor pe scaun, ca un leu care abia terminase sa-si manance intru totul prada. Adeptii sau au exclamat: "Bravo!" Regele a ramas tacut din pricina uimirii, iar poetul Shekhar s-a simtit el insusi fara importanta in fata acestei stupefiante invataturi. Astfel s-a incheiat intaia zi a luptei muzelor.

A doua zi, Shekhar si-a inceput cantecul. Un cantec despre acea zi cand acordurile fluierului dragostei au strabatut pentru prima data aerul amutit al padurii. Pastoritele nu stiau cine era cantaretul ori de unde venea muzica. Uneori parea sa se iveasca din inima vantului de sud, si alteori din norii imprastiati peste varfurile dealurilor. Venea cu un mesaj de regasire a dragostei din taramul rasaritului soarelui si izvora din chiar apusul astrului cu oftatul sau de parere de rau. Stelele pareau sa fie oprite pe cer de instrumentul care inunda visele noptii cu magica sa melodie. Muzica parea sa izbucneasca dintr-o data din toate partile, din campuri si paduri, din strazi umbroase si drumuri singuratice, din albastrul topit al cerului, din tremuratorul verde al ierbii. Oamenii nu ii stiau intelesul si nu puteau gasi nici vorbe pentru a da glas dorintei starnite in inimile lor. Lacrimile umpleau ochii si viata oamenilor parea sa fie prea lunga in comparatie cu moartea ce urma sa-i puna capat.

Shekhar a uitat de audienta sa, a uitat de confruntarea cu rivalul sau. A ramas singur in mijlocul gandurilor sale care fosneau si forfoteau in jurul sau precum frunzele sub o adiere de vara, si a intonat cantecul fluierului. Avea in minte o imagine care isi luase forma dintr-o umbra si ecoul clinchetului unui pas facut departe de el.

A luat loc, si ascultatorii sai au fost cutremurati de tristetea unei indefinite placeri, imense si vagi, si au uitat chiar sa si aplaude dupa ce acest simtamant s-a risipit. Pundarik s-a dus in fata tronului si si-a provocat adversarul sa defineasca cine era acest Iubit si cine era Cea iubita. A privit arogant in jurul sau, a suras acolitilor sai si a intrebat din nou: "Cine este Krishna, iubitul, si cine este Radha, cea iubita?"

Apoi, a inceput sa analizeze radacinile acestor nume si variatele interpretari ale semnificatiilor lor. A adus, cu o abilitate suprema, in fata socatei audiente toate teoriile diferitelor scoli de metafizica. A dat deoparte fiecare litera a acestor nume si, dupa aceea, a urmarit-o cu o logica neobosita pana cand a cazut in praful confuziei, dupa care a ridicat-o iarasi si a adus-o la un inteles niciodata imaginat de buchisitorii de litere din intreaga lume.

Adeptii sai erau in extaz. Au aplaudat in urale, iar multimea s-a luat dupa ei, amagita de certitudinea ca a fost martora, in acea zi, sfasierii de catre un intelect fenomenal a ultimului val ce ascundea adevarul. Performanta nemaipomenitului spectacol a fost atat de gustata incat oamenii au uitat sa se intrebe daca exista pana la urma vreun adevar in spatele acelui val.

Mintea regelui erau coplesita de incantare. Atmosfera era curatata de toate iluziile muzicii, iar viziunea lumii inconjuratoare parea sa se fi schimbat de la un verde proaspat, delicat, la soliditatea unui drum nivelat si batatorit cu pietre sfaramate.

Pentru oamenii adunati acolo, propriul lor poet parea sa fie doar un baietel in comparatie cu acest gigant care pasise cu atata usurinta, daramand la fiecare pas dificultatile, in lumea cuvintelor si gandurilor. Devenise evident pentru ei, pentru intaia oara, ca poemele scrise de Shekhar erau absurd de simple si ca trebuia sa fie o pura intamplare ca nu le compusesera ei insisi. Ele nu erau nici noi, nici dificile, nici instructive, nici necesare.

Regele a incercat sa-si imboldeasca poetul cu o privire aspra, indemnandu-l sa faca un efort final. Shekhar nu a bagat insa de seama, si-a ramas tintuit pe scaunul sau.

Manios, regele a coborat de pe tron, si-a luat de la piept lantul sau de perle si l-a pus la gatul lui Pundarik. Toata lumea din sala a izbucnit in urale. Din balconul de deasupra a venit un usor sunet al fosnetului unor straie si al clinchetuui unor clopotei de aur prinsi intr-o cingatoare. Shekhar s-a smuls din jiltul sau si a parasit sala. Era o noapte intunecata, cu o luna pala. Poetul Shekhar si-a scos manuscrisele din sertare si le-a adunat gramada pe podea. Unele dintre ele contineau scrierile sale timpurii, pe care aproape ca le uitase. Si-a poposit privirea peste pagini, citind cate un pasaj ici-colo. Toate versurile sale ii pareau atat de sarace si triviale - numai vorbe si rime copilaresti!

Una cate una, si-a rupt cartile in bucati, le-a azvarlit in foc, si a spus: "Pentru tine, pentru tine, O frumusetea mea, focul meu! Tu ai ars in inima mea in toti acesti ani zadarnici. Daca viata mea ar fi fost o bucata de aur, ar fi iesit din aceasta incercare mai stralucitoare, dar ea nu este decat o batatorita brazda de iarba, si nimic nu ramane din ea decat o mana de cenusa. Shekhar a deschis larg ferestrele camerei sale. Si-a imprastiat peste pat frumoasele flori albe pe care le iubea atat de mult, iasomii, tuberoze si crizanteme, si-a adus in dormitor toate lampile din casa si le-a aprins. Apoi, a amestecat cu miere sucul unei radacini otravitoare, l-a baut si s-a intins pe pat.

Clopotei de aur au sunat usor in holul dinafara usii, si un subtil parfum a patruns in camera odata cu o adiere.

Poetul, cu ochii inchisi, a spus: "Doamna mea, ti-a fost mila pana la urma de servitorul tau si ai venit sa-l vezi?"

Raspunsul a sosit intr-un dulce glas: "Poetul meu, am venit."

Shekhar si-a deschis ochii si a zarit in fata patului sau o silueta de femeie.

Vederea lui era confuza si cetoasa. Si a avut impresia ca acea imagine a unei umbre pe care o intronase in altarul secret al inimii sale isi facuse aparitia in lumea din afara in ultimele sale clipe de viata pentru a-si lasa privirea asupra fetei lui.

Femeia a spus: "Sunt printesa Ajita."

Printesa i-a soptit la ureche: "Regele nu a facut dreptate. Tu ai castigat lupta, poetul meu, si am venit sa te incununez cu coroana victoriei."

Ajita si-a scos de la gat ghirlanda de flori si a pus-o in parul lui, iar poetul a cazut pe patul sau strafulgerat de moarte.


Articole din acelasi domeniu in blogul Dianei:

Barbatul cu ochii frumosi - Un poem animat de Charles Bukovski - Video

In cautarea lui Dumnezeu | O poveste de Rabindranath Tagore

Lupta dintre poezie si filosofie | O poveste de Rabindranath Tagore (I)

Un comentariu:

Vlad spunea...

Superb. Afectul este mai puternic decat ratiunea.