Râzătorul - Povestire de Heinrich Böll

Va dăruiesc astăzi o povestire frumoasă dar tristă a lui Heinrich Böll, una care ne descrie prin ce fel de distorsiuni pot trece simţămintele umane, o parabolă, de fapt, despre modalităţile în care ne falsificăm şi chiar ne distrugem viaţa şi sinele exprimându-ne cu ipocrizie gândurile şi emoţiile. 

Atunci când cineva mă întreabă cu ce mă ocup, sunt copleşit de jenă: roşesc şi mă bâlbâi, eu, care de altfel sunt cunoscut ca un om echilibrat, stăpân pe sine. Invidiez oamenii care pot spune: sunt zidar. Îi invidiez pe frizeri, pe contabili şi pe scriitori din cauza simplităţii vocaţiei lor, întrucât aceste profesiuni vorbesc de la sine despre ele şi nu necesită explicaţii îndelungate, în vreme ce eu, când sunt întrebat despre ocupaţia mea, sunt constrâns să răspund : sunt un râzător. Recunoaşterea acestui lucru atrage un altul, fiindcă trebuie să răspund la o a doua întrebare: În acest fel îţi câştigi existenţa? Da, cu adevărat. Îmi câştig în mod real existenţa prin râsul meu, şi încă unul foarte bun, deoarece râsul meu este, comercial vorbind, la mare cerere.

Râzătorul: Povestire de Heinrich Böll
Sunt un râzător bun, experimentat, nimeni altcineva nu poate să râdă la fel de bine cum o fac eu, nimeni altcineva nu poate stăpâni cele mai rafinate aspecte ale artei mele. De mult timp, pentru a evita explicaţii obositoare, mă autointitulez actor, însă talentele mele în domeniul mimei şi elocvenţei sunt atât de sărace încât simt că această etichetare este foarte departe de adevăr: iubesc adevărul, şi adevărul este că sunt un răzător.
Nu sunt nici clovn, şi nici comedian. Nu fac oamenii veseli, ci portretizez veselia: râd asemeni unui împărat roman, sau aidoma unui şcolar sensibil, mă simt în apele mele atât cu râsul din secolul al XVII-lea, cât şi cel din secolul al XIX-lea, şi când este nevoie, întruchipez râsetele din toate secolele, toate clasele sociale, toate categoriile de vârstă. Este, pur şi simplu, o abilitate pe care am câştigat-o, la fel ca cea de a repara pantofi. În pieptul meu arborez râsul Americii, râsul Africii, râsul alb, roşu, galben - şi, pentru o plată corespunzătoare, hohotesc conform cerinţelor regizorului.

Întâlnirea mea cu o femeie din Neanderthal - Povestire de David Galef

Am devenit indispensabil: râd pe înregistrări, râd pe benzi magnetice, şi regizorii de televiziune mă tratează cu respect. Râd cu jale, moderat, isteric, râd ca un vatman ori ca ucenicul dintr-o băcănie, izbucnesc în râsete ale dimineţii, râsete ale înserării, râsete nocturne şi râsete din zori de zi. Pe scurt, oriunde şi oricum este nevoie de râs, eu îl performez.

Abia dacă trebuie să mai subliniez cât de obositoare este o profesiune de acest gen, mai cu seamă că posed printre specialităţile mele arta râsului molipsitor, ceea ce mă face indispensabil comedianţilor de mâna a doua, a treia, care sunt speriaţi - pe bună dreptate - că audienţa ar putea să nu se prindă de poantele lor, aşa că îmi petrec cele mai multe seri în cluburile de noapte în rolul unui asistent discret, treaba mea fiind să râd molipsitor în timpul celor mai slabe părţi ale programului de divertisment. Este necesară o sincronizare atentă: râsul meu inimos, furtunos, nu trebuie să apară nici prea devreme, nici prea târziu, se impune să se ivească la momentul oportun: în clipă prestabilită izbucnesc în râs, întrega audienţă râde împreună cu mine, şi gluma este salvată.

Cât despre mine, mă retrag apoi epuizat la garderobă, îmi îmbrac haina, şi mă eliberez fericit de îndatoriri în cele din urmă. Acasă, găsesc aşteptându-mă de obicei telegrame: Avem nevoie urgent de râsul dumneavoastră. Fac înregistrări marţi şi, câteva ore mai târziu, stau în compartimentul unui tren expres supraîncălzit deplângându-mi soarta.

Nu cred că mai trebuie să spun că atunci când sunt liber sau în vacanţă am o mică înclinaţie de a râde: mulgătorul este fericit când uită de vaca, zidarul când dă uitării mortarul, iar tâmplarul are de obicei acasă uşi care nu se închid sau sertare greu de deschis. Cofetarilor le plac murăturile, măcelarilor marţipanul, iar brutarii preferă cârnaţi în loc de pâine, toreadorii îşi fac un hobby din a creşte porumebi, boxerii se albesc la faţă când copiilor lor le curge sânge din nas. Găsesc că acest lucru este întru totul natural, căci nu râd niciodată când nu sunt la treabă, sunt o persoană foarte solemnă, şi oamenii mă consideră - îndreptăţiţi poate - un pesimist.

Atac de astmă - Povestire de Etgar Keret

În primii ani de căsătorie, soţia obişnuia frecvent să-mi spună: "Râzi," dar de atunci a ajuns să-şi dea seama că nu pot să-i satisfac această dorinţă. Sunt fericit când am libertatea să-mi relaxez încordaţii muşchi faciali, spiritul încordat, într-o solemnitate profundă. Cu adevărat, chiar şi râsul altor oameni mă calcă pe nervi, fiincă îmi aduce aminte prea mult de profesiunea mea. Aşadar, căsătoria mea este liniştită, tăcută, întrucât şi nevasta mea a uitat să mai radă: din când în când o surprind zâmbind, şi îi zâmbesc şi eu. Vorbim pe o tonalitate joasă căci detest zgomotul cluburilor de noapte şi cel care umple studiourile de înregistrare. Oamenii care nu mă cunosc cred că sunt taciturn. Poate că sunt aşa, deoarece trebuie să îmi deschid gura atât de des pentru a râde.

Trec prin viaţă cu o expresie impasibilă, permiţându-mi uneori un surâs blând, moderat, şi adeseori mă întreb dacă am râs vreodată cu adevărat. Cred că nu. Fraţii mei şi surorile mele mă ştiu drept un băiat serios.

Aşadar, râd în atâtea feluri diferite, dar nu mi-am auzit niciodată propriul râs.
Râzătorul - Povestire de Heinrich Böll Râzătorul - Povestire de Heinrich Böll Reviewed by Diana Popescu on 20:44:00 Rating: 5

Niciun comentariu:

Un produs Blogger.
-->