Mitologia grecească

 Mitologia Greciei antice include o serie uimitoare de zeități, semizei, monștri și eroi. Aceste personaje locuiau un tărâm ce se întindea dincolo de regiunea muritorilor greci, către palatele zeilor de pe muntele Olimp acoperit la vârf de zăpadă, precum și către lumea subpământeană. Miturile grecești au devenit, cu timpul, cunoscute în întreaga lume. 

În pofida puterilor lor impresionante, zeii și zeițele din Grecia se asemănau în mare măsură cu oamenii. Acțiunile lor se iscau din pasiuni recongniscibile umane, precum mândria, gelozia, dragostea și setea de răzbunare. Divinitățile părăseau adeseori muntele Olimp pentru a se implica în treburile muritorilor, interacționând cu bărbați și femei ca protectori, inamici și uneori iubite / iubiți. Nu se dădeau înapoi să folosească înșelătorii și deghizări pentru a influența evenimentele lumești, iar intrigile și planurile lor interferau frecvent cu viața ființelor umane.     

                                               

Eroi și oameni obișnuiți din miturile grecești descoperă de multe ori că lucrurile nu sunt așa cum păreau să fie. Principiul moral subiacent era, totuși, că zeii răsplăteau comportamentul onorabil și supunerea, și că oamenii care se dezonorau ei înșiși ori sfidau zeii plăteau, de obicei, un mare preț pentru asta. 

Surse și origini ale mitologiei grecești

Geografia a avut un mare rol în formarea mitologiei grecești. Grecia este o peninsulă înconjurată de mare și insule. Munți înalți și coaste iregulate întrerup întinderea pământului în zone mici, separate. Din acest motiv, Grecia antică nu a devenit niciodată un imperiu unificat. În loc de asta, a constat din mici regate care după anii 800 î.Hr., au devenit state-orașe. Întrucât călătoria era mai ușoară pe mare decât pe uscat, grecii au devenit o națiune de navigatori, au făcut comerț pe calea apei și au înființat colonii în regiunea Mării Mediterane și cea a Orientului Apropiat. 

Mitologia grecească este o încrengătura de povești, multe în conflict cu altele. Rădăcinile aceste mitologii se află în două civilizațîi care au înflorit înainte de anii 1.100 î.Hr.: cea miceniană, din Grecia continentală, și cea minoniană, de pe insula apropiată Creta. Credințele străvechi s-au întrepătruns în legende din regatele și statele-orașe grecești cu mituri împrumutate de la alții. 

Timp de mii de ani, aceste mituri au fost transmise de la o generație la alta, pe cale orală. Apoi, în preajma vremii când cultura grecească din statele-orașe s-a dezvoltat, oamenii au început să le consemneze în scris. Operele lui Hesiod și Homer, ce datează din anii 700 î.Hr., sunt sursele cheie pentru mitologia grecească, și "Teogonia" lui Hesiod povestește despre creația și originile zeilor, și relația dintre ei. Iliada și Odiseea, epopei atribuite lui Homer, arată zeii influențând destinele umane. În plus, Pindar, un poet din circa anii 600 î.Hr., a scris poeme ce conțin multe mituri și legende. 

Există și surse negrecești. După greci, romanii au dominat lumea mediteraneeană și au adoptat elemente ale mitologiei grecești. Poetul roman Ovidiu a relatat în "Metamorfozele" numeroase mituri grecești. 

Panteonul grecesc

Termenul "panteon", care se referă la toate zeitățile dintr-o anumită cultură, provine din cuvintele grecești "pan" ("toți") și "theoi" ("zei"). Panteonul Greciei antice constă din zeii din Olimp și alte zeități majore, împreună cu divinități minore și semizei. 

Principalele zeități grecești au trăit pe muntele Olimp, pe cel mai înalt pisc din Grecia. Zeus (numit Jupiter de romani) a fost regele zeilor și a domnit peste celelalte divinități și tărâmurile lor. A fost protectorul justiției, regalitățîi, autorității și ordinii sociale. Oricum, viața lui personală a fost mai curând dezordonată. Multe mituri povestesc despre relațiile sale amoroase cu variate zeițe, femei muritoare, și efectele acestora. 

Hera (la romani Iuno / Juno), regina zeilor, a fost sora și soția lui Zeus. Ea putea determina tot felul de necazuri când soțul său urmărea alte femei. Deși patroană a mireselor, nevestelor și femeilor însărcinate, Hera putea fi crudă și răzbunătoare față de amantele lui Zeus și copii zămisliți de acesta cu ele. 

Poseidon (la romani, Neptun), fratele lui Zeus, a fost zeul mărilor și cutremurelor. A fost căsătorit cu Amphitrite, o nimfă a marii dar, la fel ca Zeus, a fost tatăl unor copii din afara căsătoriei sale. Printre descendenții lui au fost nimfe, zei ai mării și monștri precum Hydra. 

Demetra / Demeter (la romani, Ceres), sora a lui Zeus, a fost zeița grânelor, agriculturii și solului. A avut cu Zeus o fiică, Persefona (Persephone). 

Înainte de a fi adoptate în panteonul olimpian, Demetra și Hera au fost aspecte ale unei zeități mai vechi, numită Marea Zeiță, o divinitate a pământului venerată de agricultorii greci. 

Afrodita / Aphrodite (la romani, Venus) a fost zeița dragostei, frumuseții și dorințelor erotice, asemănându-se în mare măsură cu zeițe din Orientul Apropiat ca Ishtar și Astarte. Soțul ei era Hefaistos / Hephaestus (la romani, Vulcan), zeul focului, fierăriei, vulcanilor și invenției. Alți zei îl luau în râs pe Hefaistos, întrucât era șchiop, și din cauza adulterelor Afroditei, precum relația ei amoroasă cu zeul războiului Ares (la romani, Marte). 

Două zeițe olimpiene era virgine care rezistaseră avansurilor erotice ale zeilor și oamenilor. Atena / Athena (la romani, Minerva), fiica lui Zeus și a unei femei titan, a fost zeița înțelepciunii, abilităților militare, orașelor și meșteșugurilor. Artemis (la romani, Diana) a fost zeița vânătorii și protectoarea animalelor sălbatice. Ea și fratele său geamăn, tânărul și chipeșul zeu Apollo, au fost copiii lui Zeus și ai titanei Leto. Apollo a fost patron al tragerii cu arcul, muzicii, artelor, medicinii, și a fost asociat cu soarele, iluminarea și profeția. De asemeni, a fost idealul frumuseții masculine. 

Hermes (la romani, Mercur) a fost fiul lui Zeus și al altei titane. El a slujit ca mesager al zeilor și patron al piețelor, negustorilor, hoților și povestirii. Hestia (la romani, Vesta)  a fost zeița căminului, și a fost corelată cu bunăstarea familiei și cu ritualul numirii copiilor. 

Hades (la romani, Pluton), fratele lui Zeus și al lui Poseidon, a fost zeul lumii subpământene, în care morții puteau primi fie pedepse, fie o viață de apoi binecuvântată. Hades locuia în regatul său subternan și nu pe muntele Olimp. El stăpânea forțe supranaturale conectate cu pământul și era asociat și cu averea. 

Dionis / Dionysus (la romani, Bahus / Bacchus), născut ca semizeu, a devenit zeul vinului, euforiei alcoolice și al stărilor schimbate ale conștiinței, precum frenezia religioasă. La fel ca plantele care mor în fiecare iarnă și reînvie în primăvara următoare,se spunea că Dionis murea și era renăscut, o parabolă din mituri din Creta și Orientul Apropiat despre zei ce piereau și reînviau. Dionis a luat, în cele din urmă, pe muntele Olimp, rolul lui Hestia. 

Teme și mituri majore

Poveștile despre zei, împreună cu cele despre alte ființe supranaturale, semizei, eroi și muritori de rând ilustrează temele majore ale mitologiei grecești. Acestea explică cum a ajuns lumea să fie și oferă exemple despre cum ar trebui și nu ar trebui să trăiască oamenii. Miturile au oferit sprijin pentru ideea grecească de comunitate, în special de stat-oraș. 

Originile zeilor și oamenilor

Tema unor generații mai tinere înfrângând cele mai bătrâne străbate întreaga istorie a zeilor greci. Creația a început cu Haosul, imaginat mai întâi ca un gol între cer și pământ și, mai târziu, ca o dezordine informă. Zeița mamă, Gaia, pământul, a intrat în ființare și i-a dat naștere lui Uranus, cerul. Împreună cu Uranus a ajuns să fie însărcinată cu câte șase titani masculini și feminini. Dar, înainte ca acești copii să se nască, Uranus a trebuit să fie separat de Gaia. Cronus, cel mai tânăr titan, a tăiat organele reproducătoare ale tatălui său și le-a aruncat în mare. Afrodita s-a născut din spuma formată acolo unde au căzut.

Cei 12 titani s-au împerecheat unii cu alții și cu nimfe. Cronus s-a căsătorit cu Rhea (la romani, Cybele). Amintindu-și poate ce îi făcuse tatălui său, Cronus și-a înghițit copiii după nașterea lor. Când Rhea i-a dat naștere lui Zeus, totuși, l-a păcălit pe Uranus înlocuindu-și copilul cu o piatră înfășurată în haine pentru bebeluși înghițită apoi de Cronus. Mai târziu, după ce Zeus a crescut, o femeie titan pe nume Metis i-a dat lui Cronus o băutură care l-a făcut să vomite frații și surorile lui Zeus. Aceștia l-au ajutat pe Zeus să învingă titanii și să devină zeitate supremă. După aceea, Zeus s-a căsătorit cu Metis. Totuși, din cauza unei profețîi conform căreia copiii ei aveau să fie înțelepți și puternici, Zeus i-a înghițit astfel încât să nu-i poată face rău. Fiica lor, Athena, s-a ivit crescută întru totul din capul lui Zeus. 

Împerecherea zeilor și zeițelor a produs restul panteonului grecesc. Cât despre ființele umane, un mit spune că au apărut din sol. Un altul spune că Zeus a inundat pământul și a înecat toți oamenii fiindcă aceștia nu onorau zeii. Deucalion și Pyrrha, fiul și nora fratelui lui Zeus, Prometeu, au supraviețuit potopului într-o ambarcațiune. După aceea, ei au creat prezenta rasă umană din pietre pe care le-au aruncat în pământul nămolos. 

Mit și istorie

Generațîi de cititori s-au întrebat dacă marile mituri grecești s-au bazat pe povești adevărate. Un cititor care s-a  decis să investigheze asta a fost arheologul german Heinrich Schliemann. Convins că străvechea cetate a Troiei a existat în realitate, el a pornit să o caute. La debutul anilor 1870, Schliemann a început să sape într-un loc din nord-vestul Turciei ce se potrivea cu descrierea lui Homer a Troiei. El a descoperit rămășițe îngropate ale unui oraș, precum și aur, argint, olărie și obiecte de gospodărie. Excavații mai târzii ale altor cercetători au revelat că o serie de așezări diferite fuseseră construite în același loc de-a lungul a peste 1.000 de ani. Una dintre acestea se poate să fi fost Troia pomenită de Homer. 

Epocile lumii

Potrivit poetului Hesiod, lumea a avut patru epoci înainte de timpul său. Titanii au creat oamenii epocii de aur, care au trăit în confort și pace până când au murit și au devenit spirite bune. Zeii olimpieni au inițiat epoca de argint, constând din oameni copilăroși pe care Zeus i-a decimat pentru că nu le arătau respect zeilor. Zeus a pus la punct, apoi, rasa de bronz, formată din oameni brutali și răzbunători care s-au nimicit unii pe alții într-o luptă constantă. 

După aceea, Zeus a creat o rasă de eroi mai nobilă decât în epoca anterioară, de metal. Grecii au crezut că evenimente îndepărtate, dar cumva istorice, precum războiul troian, s-au petrecut în decursul acestei de-a patra epoci. Unii eroi au murit, dar Zeus i-a luat pe cei supraviețuitori pe Insulele celor Binecuvântați, unde au trăit în onoare. 

A cincea epocă, cea de fier, a început când Zeus a ființat prezenta rasă de oameni. Este o epocă de trudă, lăcomie și străduințe. Când întreaga omenire și justiție vor fi dispărut, Zeus va distruge această rasă, asemeni celor anterioare. 

Tema acestui mit poate fi declinul, cu cele mai bune vremuri întotdeauna în trecut. Totuși, grecii credeau, totodată, că, într-o zi, epoca de aur va reveni, declinul fiind numai o parte a unui ciclu îndelungat. 

Războiul

Zeii au fost născuți în mijlocul unor zânzanii și lupte, și tema războiului a fost o parte inevitabilă în mitologia grecească. Multe mituri povestesc episoade din conflictul dintre olimpieni și titani. Altele sunt conectate cu războiul troian, o înfruntare lungă în care atât oameni cât și zeități au arătat trăsături precum curaj, încăpățânare, mândrie și mânie. În plus, față de însuși războiul, călătoriile și aventurile războinicilor după ce acesta s-a sfârșit sunt subiecte ale miturilor, legendelor. 

Dragostea

Numeroase mituri se referă la poveștile de dragoste ale lui Zeus care, uneori, se deghiza pentru a se bucura de relații erotice cu femei muritoare. Alte mituri au prezentat exemple de încredere reciprocă, loialitate și iubire eternă, sau eșecuri în chestiuni de dragoste și dorință senzuală. Mitul tragic al lui Pyramus și Thisbe ilustrează o răsplată divină pentru îndrăgostițîi care nu pot trăi unul față de celălalt. Povestea lui Eros și Psyche implică probleme legate de încredere. În alt mit, zeii îi răsplătesc pe bătrânii Baucis și Philemon pentru devotamentul lor reciproc și bunătatea lor față de străini. 

Poveștile amoroase din miturile grecești nu au mereu un final fericit. O legendă spune cum Apollo s-a îndrăgostit de nimfa Daphne, dar aceasta, asemeni lui Artemis, ținea mai mult la vânat decât la dragoste. Ea a fugit, înfricoșată de Apollo și, pe când zeul era pe cale să o prindă, nimfa s-a rugat tatălui ei, zeul râului, să o salveze. Acesta a fost transformată într-un arbore de laur. Din acest motiv, laurul ar fi fost considerat arborele sacru al lui Apollo. 

Eroii

Numeroase mituri grecești se focalizează pe implinrile unor eroi posedând putere fizică, istețime, virtute și simțul onoarei. Acești eroi au frecvent un zeu ca tată și o muritoare ca mamă. Un ciclu de mituri îl privește pe eroul Hercule, fiul lui Zeus și al unei prințese muritoare, renumit pentru forța sa și îndeplinirea a 12 sarcini (munci) remarcabile. Spre deosebire de alți eroi, care au murit și au fost îngropați, Hercule a devenit, în cele din urmă, nemuritor, și a fost venerat atât de greci, cât și de romani. 

Alți eroi au fost Perseu (care omorât-o pe Medusa, gorgona cu privirea împietritoare, și a salvat o prințesă de un monstru marin), Tezeu / Theseus (care a învins minotaurul din Creta), Iason / Jason (care a condus un grup de aventurieri pentru capturarea lânii de aur), Ahile / Achilles (un războinic puternic din conflictul troian) și Odiseu / Odysseus (un alt luptător de la Troia). 

Transformarea

Transformarea, schimbarea dintr-o formă în alta este o temă comună în mitologia grecească. Zeii aveau puterea de a se preschimba în animale, păsări sau muritori și, frecvent, își foloseau acest dar pentru a păcăli o zeiță ori o femeie umană. 

Zeus, de exemplu, s-a transformat într-un taur pentru o aventură romantică, și într-o lebădă pentru o alta. Câteodată, zeii și zeițele îi transformă pe alții, fie pentru a-i salva, fie pentru a-i pedepsi. Daphne, de pildă, a fost schimbată într-un arbore de laur, iar Narcissus a devenit o floare care-i poartă numele. 

Lumea subpământeană

Miturile pot da expresie ideilor unor culturi  despre moarte. Personaje din mituri grecești întră uneori în lumea subpământeană, regatul zeului Hades. Eroi pot merge acolo pentru a căuta sfat sau profeții de la cei morți. Persefona, fiica Demetrei, a fost purtată în lumea subterană de Hades, care se îndrăgostise de ea. Mitul acesteia explică anotimpurile: plantele cresc și poartă fructe când Persefona este deasupra pământului cu mama sa, dar se usucă și mor în timpul lunilor pe care le petrece cu Hades. Povestea lui Orfeu și a lui Euridice explorează finalitatea morții și posibilitatea tentantă a reunirii cu cei iubiți care au murit. 

Moralitatea și soarta

Multe mituri grecești prezintă viziuni despre bine și rău, și consecințele faptelor bune sau rele. Mitul lui Baucis și Philemon, de exemplu, ilustrează importanța ospitalității și generozității față de toți, căci un străîn poate fi o zeitate deghizată cu puterea de a răsplăti ori pedepsi. Altă legendă spune cum arătosul Narcis, atât de vanitos și lipsit de inimă încât nu se putea iubi decât pe sine însuși, se îneacă pe când își privește reflaxia în apă. Mitul lui Icar, care câștigă abilitatea de a zbura dar se înalță prea aproape de soare și aripile i se topesc, atrage atenția asupra pericolului de  ispiti soarta și a ne ridica mai presus de locul potrivit în viață. Astfel de povești implică schimbări sau transformări neașteptate. De pildă, mitului regelui Midas, care are darul de a transforma orice în aur, îl face să-și preschimbe fiica într-o statuie de aur, ceea ce avertizează asupra pericolului lăcomiei.

Asemeni lui Icar, cei care clamează calități zeiești, care-i desfid pe zei sau se implică în fapte imorale suferă pedepse rapide și severe. Arachne a fost o muritoare care se lăuda că putea țese mai bine decât zeița Atena, inventitoarea împletitului. Zeița a preschimbat-o într-un păianjen țesându-și pânz. Zeii au pregătit pedepse veșnice în adâncurile lui Hades pentru Sisif (Sisyphus), care încercase să înșele moartea, și pentru Tantalus, care își omorâse fiul. Ei l-au pedepsit, totodată, pe Oedip (Oedipus), ce-și omorâse tatăl și se căsătorise cu mama sa, chiar dacă nu le cunoștea identitățile. 

Moștenirea mitologiei grecești

Mitologia Greciei a influențat profund cultura occidentală. Poveștile sale au ajuns să fie atât de familiare încât numeroase cuvinte și zicale se referă la ele. Mitul lui Narcis, de exemplu, a produs termenul de narcisism, o vanitate excesivă, iar ceva ce provoacă o ceartă este numit "mărul discordiei", după fructul pe care Eris, zeița discordiei, l-a folosit pentru a porni o dispută între Atena, Afrodita și Hera. Miturile și legendele grecești se regăsesc în cer cu nume de constelații și planete. 

Literatura și teatrul au extras îndelung teme și intrigi din miturile grecești. Pe lângă lucrările grecilor antici (incluzând piese de teatru ale lui Sofocle și Euripide), scriitorii au găsit mana inspirației în mitologia grecească. Scriitori romani ca Virgiliu (autorul "Eneidei") și Ovidiu ("Metamorfozele") au utilizat povești și personaje grecești în poemele lor. Referințe la mituri grecești apar în operele unor poeți medievali italieni ca Petrarca și Boccaccio, și în cele ale poetului englez Chaucer. "Visul unei nopți de vară" al lui Shakespeare conține povestea lui Pyramus și Thisbe ca o piesă comică din piesă. Scriitori moderni ce au fost inspirați de mitologia grecească îi includ pe James Joyce ("Ullysses") și Mary Renault. 

Pictori din Renaștere au înfățișat scene din mitologia grecească, precum Botticelli în vestita pictură "Nașterea lui Venus". 

Mitologia egipteană