28 septembrie: Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtorul din Cipru

 Cinstit pe 28 septembrie, Sfântul Neofit s-a născut în anul 1134, într-o familie de părinți ortodocși pioși, care au avut opt copii. Părinții săi, Atanasie și Evdoxia, s-au străduit să infuzeze pruncilor lor dragostea pentru Domnul. Când Sfântul Neofit a împlinit 18 ani, părinții săi, potrivit obiceiului timpului, au căutat să aranjeze o căsătorie pentru el. 

Înțelegând vanitatea acestei lumi și tânjind să se dedice întru totul Mântuitorului, Sfântul a plecat de acasă în secret pentru a afla o mănăstire în care nu putea fi găsit de părinții săi. A ajuns astfel pe muntele Koutsoventes, la o mănăstire înălțată în onoarea Sfântului Ioan Gură de Aur. Acolo, i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea darul de a înțelege cuvintele Bibliei, întrucât era analfabet.    

   

În cele din urmă,   părinții l-au descoperit și i-au spus să revină acasă, iar Neofit a fost ascultător, și a încuviințat asta. Tatăl său și mama sa au văzut fervoarea credinței sale și i-au dat binecuvântarea de a se dedica unei vieți sfinte, și Sfântul Neofit s-a reîntors la mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur.

Ajuns acolo, a fost călugărit și, bucuros, a rostit următoarele cuvinte: "Niciodată nu a fost vreo cineva atât de captivat de straiul său precum am fost eu prin purtarea veștmântului monahal". 

La mănăstire a primit îndatorirea de a lucra la viță de vie. A rămas în acest serviciu cinci ani, rugându-se și studiind cuvântul lui Dumnezeu zi de zi. Prin grația Domnului, curând, a fost capabil nu numai să citească ci și să recite din inimă Psalmii prorocului David. Ca printr-o minune, a ajuns să scrie lucrări comparabile cu cele ale marilor Părinți ai bisericii. S-a estimat că a fost autorul mai multor scrieri înglobând cinci mii de pagini. A pus pe hârtie  interpretări ale Psalmilor, Cântarii Cântărilor și celor șase zile ale Creației, precum și numeroase imnuri, ode și scrisori adresate celor credincioși. 

Mai târziu, Sfântul Neofit a primit de la stareț binecuvântarea de a deveni ecleziarh al mănăstirii, servind doi ani în această îndatorire. La un moment dat, Sfântului i s-a împlinit dorința de a fi sihastru. În acest scop, a călătorit în Țara Sfântă și a venerat locurile sfinte din preajma Ierusalimului. După aceea, s-a îndreptat spre nord, către munții Magdala, Tabor și Iordan. În decursul șederii sale de șase luni în Țara Sfântă, a colindat fiecare peșteră și grotă în căutarea unui loc în care să se stabilească. A căutat în van o călăuză spirituală. Într-o zi, pe când cerea îndrumarea lui Dumnezeu, i-a apărut Domnul și i-a spus, "Nu în acest deșert, ci într-un alt loc să te duci, unde regele va coborî și îți va dărui o îmbucătură". 

  Sfântul Neofit a revenit la mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur până când putea determina spre ce pustietate îl direcționa Domnul. A vrut să se ducă la muntele Latros din Asia Mică, însă Domnul, în înțelepciunea Sa și dragostea Sa pentru ortodocșii din Cipru, nu i-a permis să părăsească insula. Când a ajuns la portul din Pafos, a fost arestat de gărzi ce-l suspectau că era un evadat. A fost legat și aruncat în închisoare dar, după un timp, creștinii din oraș au aflat situația sa și au aranjat să fie eliberat. Văzând asta ca un semn de la Dumnezeu, s-a hotărât să nu plece din Cipru. 

La nord de Pafos, pe un munte înalt a găsit un loc părăsit, cu o prăpastie abruptă, unde a dat peste o mică peșteră, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind locul ales de Domnul pentru el. Această peșteră a fost descoperită cu prilejul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie 1159. Sfântul Neofit a început să o curețe și o niveleze, dar era atât de colțuroasă încât i-au luat circa 15 luni pentru a-și îndeplini această sarcină. Cu ocazia sărbătorii Înălțării Crucii (14 septembrie), peștera a fost gata. A dedicat-o acestei sărbători, pentru a avea mereu înaintea sa Crucea Domnului nostru. Pentru Sfânt, un călugăr trebuia să fie, mai presus de orice, un purtător al Crucii. 

Înainte de amenajarea locului pentru a sta și a se întinde pe jos, a pregătit în fața peșterii un mormânt.   După ce l-a finalizat, a înscris sub el cuvintele, "Nu vei câstiga mai mult decât atât, chiar dacă ai obține întreaga lume". În peșteră, Sfântul Neofit a îndurat mute suferințe, a citit lucrările Sfinților Părinți, s-a rugat, a vegheat și a stat nopți întregi cu mâinile întinse spre Tatăl Ceresc, rugându-se pentru o îmbucătură din Slava Sa. 

A jurat să se închidă în peștera pe care a numit-o Enkleistoa sau zăvorâtoarea. S-a închis în întunecimea fizică astfel încât să primească Lumina Cerească și Necreată a Sfintei Treimi. Într-o viziune, Domnul i-a spus mai intâi că vafi înălțat pentru a venera Crucea Cerească în 50 de ani și, apoi, după 60 de ani. Această prelungire a vieții a fost dată Sfântului Neofit pentru a fi capabil să facă mai fermă credința oamenilor din Cipru. Sfântul și-a crescut străduințele ascetice, jurând să nu se hrănească cu mâncare pătată și să poarte pe trup lanțuri. Mai târziu, a poruncit ucenicilor săi să îl îngroape cu aceste lanțuri. 

Faima sa s-a râspândit pretutindeni, și mulți oameni au venit la el pentru rugăciuni și binecuvântare, cerându-i să devină ucenicii săi. După numeroase rugăminți, a consimțit să primească câțiva ucenici, mai târziu ordonând ca mănăstirea sa nu depășească niciodată numărul de 18 călugări. A vrut să evite respectul oamenilor, însă Dumnezeu, ce are grijă de mântuirea sufletelor noastre, i-a poruncit să se lase cunoscut de toți. Într-o viziune divină, lui Vasile, episcopul de Pafos, i s-a dat porunca să-l hirotonisească la preoție. Episcopul, cu mare dragoste și venerație, a pledat să accepte hirotonisirea din mâinile sale. În cele din urmă, cu supunere, Sfântul Neofit a primit slava preoției. Avea, pe atunci, 36 de ani. 

  În fiecare zi, în timpul Liturghiei, a primit Tainele Divine. Împreună cu ucenicii săi, a început construirea unei biserici în aproprierea peșterii. Aceștia au lucrat neîncetat 13 ani pentru a clădi acest viitor centru spiritual al Ciprului. Fondurile pentru înălțarea mănăstirii au fost furnizate de însuși împăratul Constantinopolului și alți nobili bizantini. 

Sfântul a numit părinții mănăstirii "Enkleistoi" sau "Cei Zăvorâți". A înzestrat mănăstirea cu numeroase scrieri ale Sfinților Părinți și moaște ale Sfinților. 

Mănăstirea fost umplută cu icoane sfinte. Sunt de remarcat îndeosebi frescele înfățișând scene din Sfânta Evanghelie. Sfântul Neofit a comandat iconografului să-l includă în multe icoane. În icoana Cinei de Taină este amplasat lângă Iuda, în cea a Spălării picioarelor ucenicilor lângă Sfântul Petru și, în cea a Coborârii de pe Cruce, în locul Sfântului Iosif din Arimateea. Acest lucru este un exempu al dorinței sale frevente de a fi unit inseparabil cu Domnul. 

Pe  6 mai 1191, Richard Inimă de Leu a invadat și a cucerit Ciprul în calea sa spre Ierusalim, pentru a lua parte la a treia cruciadă. Din acea zi, locuitorii din Cipru au fost conduși de străini neortodocși, până în anul 1958. Richard Inima de Leu a vândut Ciprul ordinului monahal al Cavalerilor Templieri care, la rândul lui, în 1192, l-a dat regelui Ierusalimului, Grey de Lusinghan. Francezii au introdus aici sistemul feudal și toți ciprioții au devenit șerbi. Biserica ortodoxă a fost persecutată și toți oamenii educați și mulți episcopi au fost forțați să o părăsească. Folosind metode similare ca în sudul Italiei și Sicilia, papalitatea a silit oamenii să devină romano-catolici. 

La vârsta de 58 de ani, Sfântul Neofit a fost chemat de Dumnezeu să își asume o nouă străduință, ca și călăuză spirituală a Ciprului. În 1196, la porunca papei Celestin al III-lea, unui mitropolit și episcop romano-catolic li s-a dat conducerea spirituală a ciprioților. Aceasta era politică papală în toate regiunile cucerite în care erau ortodocși. Sfântul Neofit a fost în fruntea rezistenței acestei tendințe, fără a-și încălca jurământul de a rămâne în peștera sa. Când a fost necesar, a scris epistole trimise variatelor parohii din Cipru. Duminica sau în alte zile de sărbătoare, preoții citeau aceste epistole credincioșilor ce participau la Liturghia Divină. Creștinii ortodocși respectau cuvintele Sfântului că și cum ar fi venit direct din gura lui Dumnezeu. Scrisorile sale includeau admonestări pentru delăsarea privind sfintele posturi, semnificația marilor sărbători și indemnuri ca oamenii să rămână fermi contra romano-catolicilor. Într-o epistolă, când s-a referit la cruciații veniți să salveze Ierusalimul, a scris că aceștia era asemănători lupilor sosind să alunge câinii. 

27 septembrie: Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești

Sfântul Neofit a observat că numărul crescând de credincioși și persoane ce voiau să-i asculte sfatul îl lipseau de prețuita sa singurătate. A decis, după 40 de ani petrecuți în îndrăgita sa peșteră, să plece și să se ducă mai sus pe un pisc. Amplasand o scară pe o margine din afara peșterii, s-a urcat pe vârful muntelui și a săpat acolo o mică deschizătura, pe care a lărgit-o cu timpul, astfel încât să devină noul său spațiu de locuit. Când și-a sfârșit lucrarea, Satana a provocat ca o stâncă să se prăbușească, luând cu ea și omul lui Dumnezeu. Domnul, totuși, a vrut să-și slăvească și mai mult Sfântul și, când acesta era pe punctul să cadă în hăuri și să piară, stânca a fost oprită de mâna Lui. Sub stâncă au fost prinse mâna dreaptă a Sfântului și o parte a veștmântului său. Părinții care văzuseră, neajutorați, ce se petrecuse, l-au slăvit pe Dumnezeu și s-au grăbit să îl ajute pe Sfântul Neofit. 

Mica și noua lui peșteră a fost numită Noul Sion. Acolo, Sfântul Neofit s-a obișnuit să trăiască într-o tăcere totală, fără a mai participa nici măcar la slujbele divine, cu excepția celei a Domnului, în care, de asemeni, își instruia ucenicii. Alteori, ascultă slujbele și rugăciunile părinților printr-o gaură care era singurul contact cu peștera de dedesupt. Sfântul s-a străduit astfel o vreme îndelungată. Cunoștea ziua plecării lui din această lume, pe care nu o ascundea de ucenicii săi, sfătuindu-i ce să facă după plecarea sa. Totodată, le-a poruncit să-l îngroape în mormântul pregătit de el și ca acesta să fie zidit și ca peste acesta să se pună pietre astfel încât să rămână necunoscut. 

Omul lui Dumnezeu s-a odihnit întru Domnul pe 12 aprilie 1219. 

28 septembrie: Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul