Biografia lui Giovanni Boccaccio | Viața și opera

 Giovanni Boccaccio (născut în 1313 în Toscania, decedat pe 21 decembrie 1375, la Certaldo, Toscania) a fost un poet, scriitor și erudit italian, cel mai amintit pentru poveștile sale "lumești" din "Decameronul". Împreună cu Petrarca, a creat fundația umanismului Renașterii și a înălțat literatură italiană la nivelul și statutul clasicilor din antichitate. 

Giovanni Boccaccio a fost fiul unui negustor din Toscania, Boccaccio di Chellino (numit Boccaccino) și a unei mame care a fost probabil franceză. Tatăl său nu a apreciat înclinațiile literare ale lui și l-a trimis, în 1328, la Napoli, pentru a studia afacerile, probabil la firma lui Bardi, care domina curtea de la Napoli prin intermediul împrumuturilor sale. În acest mediu, Boccaccio a cunoscut aristocrația lumii comerciale, precum și tot ceea ce supraviețuise din splendorile cavalerismului și feudalismului. De asemeni, a studiat legislația canonică și a interacționat cu oameni de la curte și prieteni și admiratori ai lui Petrarca, prin care a ajuns să cunoască opera acestuia.

                               

Mai presus decât atât, acești ani la Napoli au marcat dragostea lui Boccaccio pentru Fiammeta, care i-a dominat activitatea literară până la "Decameronul", în care apare, de asemeni, o Fiammeta. Încercări de a se folosi pasaje din scrierile lui Boccaccio pentru a o identifica pe Fiammeta cu o presupusă Maria, fiica naturală a regelui Robert și a soție contelui Aquino, nu sunt demne de încredere, de vreme ce nu există dovezi documentate că această Maria ar fi existat vreodată. 

Operele timpurii ale lui Boccaccio

Probabil în 1340, Boccaccio a fost rechemat la Florența de tatăl său, implicat în falimentul lui Bardi. Perioada sa de viață fără griji a ajuns astfel la final și, de atunci, a avut parte numai de dificultăți și răstimpuri ocazionale de sărăcie. De la Napoli, totuși, tânărul  Boccaccio a adus cu el o serie de lucrări literare deja încheiate. "La caccia di Diana 

" ("Vânătoarea Dianei"), opera sa cea mai timpurie, este un poem în "terza rima" (versuri constând din strofe de câte trei rânduri) și unul fără mari merite. Mult mai importante sunt alte două lucrări cu teme derivate din povești cavalerești medievale, "Îl ficolo" (circa 1336, "Dragostea suferindă"), o lucrare în cinci cărți despre iubirile și aventurile lui Florio și Bianefiore ("Flore și Blanchfleur" și "Ill filostrato" (circa 1338); "Dragostea a lovit", un poem scurt în "ottava rima", spunând povestea lui Troilus și a necredincioasei Criseida. "Teseida" (începută probabil la Napoli și finalizată la Florența, 1340-1341) este o epopee ambițioasă din 12 canturi în care războaiele lui Tezeu servesc ca fundal pentru dragostea a doi prieteni (Arcita și Palemone) față de aceeași femeie, Emilia; în cele din urmă, Arcita o câștigă într-un turnir, dar el moare imediat după aceea. 

În vreme ce temele cavalerismului și dragostei din aceste opere fuseseră de mult timp familiare în cercurile curți, Boccaccio le-a îmbogățit printr-o observare atentă a vieții reale și a căutat să le prezinte într-un mod nobil și ilustru, astfel încât să facă demnă limba italiană asemeni capodoperelor literaturii latine. Totodată, Boccaccio a înălțat demnitatea literară la rima "ottava", metrul versurilor al menestrelilor, care au devenit apoi caracteristice poeziei italiene. Lucrările timpurii ale lui Boccaccio au avut un efect imediat și în afara Italiei: Geoffrey Chaucer a fost inspirat de "Il filostrato" în a sa operă "Troilus și Cresida" (așa cum a făcut mai târziu William Shakespeare în piesa sa "Troilus și Cresida") și de "Teseida" pentru a sa "Poveste a cavalerului" din "Povestirile din Canterbury". 

Cei 10 sau 12 ani ce au urmat revenirii lui Boccaccio la Florența au fost perioada sa de deplină maturitate literară, culminând cu "Decameronul".  Din 1341 până în 1345 a lucrat la "Il nimfale d'Ameto" (Povestea lui Ameto despre nimfe") în proză și rimă "terza"; "L'amorosa visione" ("Viziunea amoroasă", 1342-1343), un poem algoric mediocru compus din 50 de cântece; proza "Elegia di Madonna Fiammeta" (1343-1344); și poemul "Il ninfale fiesolano" ("Povestea nimfelor Fiesole", 1344-1345) despre dragostea păstorului Africo pentru nimfa Mensola. 

Între timp, Boccaccio a încercat continuu să-și pună în ordine chestiunile financiare, deși nu a reușit niciodată să facă asta. Totuși, se știe puțin despre detaliile vieții sale în perioada ce a urmat revenirii lui la Florența. A fost la Ravenna între 1345 și 1346, la Forli în 1347, și la Florența în decursul ravagiilor făcute de holeră în 1348, și, din nou, la Florența în 1349.

Decameronul lui Giovanni Boccaccio

Boccaccio a creat, probabil, Decameronul între anii 1348 și 1353, în forma în care este citit astăzi. În marea sa gamă și în perspectivele alternative teologice și comice asupra vieții, este, pe bună dreptate, considerat o capodoperă. Din punct de vedere stlistic, este cel mai bun exemplu al prozei clasice italiene, și influența sa asupra literaturii Renașterii a fost enormă. 

Decameronul începe cu fuga a zece tineri (șapte femei și trei bărbați) din Florența năpădită de holeră, în anul 1348. Ei se retrag într-o zonă bogată, cu apă din plin, de la țară, unde, de-a lungul a două săptămâni, fiecare membru al grupului a fost numit pe rând rege sau regină a celorlalți, decizând în detaliu cum să-și petreacă ziua și direcționând ale lor plimbări de agrement, conversațiile lor de afară, dansurile și cântecele lor și, mai presus de toate, poveștile alternative pe care le rostesc. Aceste povestiri ocupă zece zile ale celor două saptmani (celelalte zile fiind rezervate pentru împodobirea personală sau pentru devoțiuni religioase). De aici și titlul cărții, Decameronul, ce se desfășoară în 10 zile. 

Un sens al realităților spirituale și o afirmare a valorilor morale de dincolo de frivolitate, chiar și în cele mai licențioase pasaje ale Decameronului, sunt trăsături ale operei lui Boccaccio pe care critica modernă le-a scos la lumină și care nu mai fac posibil ca el să fie privit numai ca un batjocoritor obscen sau un cinic senzual. 

În decursul anilor în care se crede că Boccaccio a scris Decameronul, florentinii l-au numit ambasador la domnii din Romagna, în 1350, consilier municipal și ambasador la Ludovic, duce al Bavariei, la Tirol, în 1351, și ambasador la papa Inocențiu al VI-lea în 1354.   

Anii de maturitate literară ai lui Petrarca și Boccaccio

De o mai mare importanță decât onorurile oficiale, a fost prima întâlnire a lui Boccaccio cu Petrarca, în Florența, în 1350. Petrarca l-a ajutat pe Boccaccio să facă o schimbare decisivă. În activitatea sa literară, Boccaccio l-a respectat pe omul mai vârstnic ca maestru al său, iar Petrarca s-a dovedit a fi un calm și bun sfătuitor, un sprijitor de nădejde al lui. Împreună, prin împărtășirea de cărți, vești și idei, cei doi au așezat fundația recuceririi umaniste a antichității clasice. 

După Decameronul, ignorat până în ultimii săi ani de viață, Boccaccio nu a mai scris nimic în italiană, cu excepția "Il Corbaccio" ("Croncanul") (1354-1355), o satiră despre o văduvă  care l-a îndepărtat de ultimele scrieri asociate cu Dante și, poate de aceea, ocazional lirice. Îndreptându-se, în schimb, spre limba latină, s-a dedicat mai curând unei erudiții decât unei creații imaginative sau poetice. A sa lucrare enciclopedică "De genealogia deorum gentilium" ("Despre genealogia zeilor"), medievală în structură, dar uneori în spirit, a fost continuu corectată și revizuită până la moartea sa. Opera lui, "Bucolicum carmen" ("Cântec bucolic") (1351-1366), o serie de egloge alegorice (scurte poeme pastorale) despre evenimente contemporane, urmează modele clasice în versuri indicate deja de Dante și Petrarca. Alte lucrări ale sale includ "De claris mulieribus" ("Despre femei vestite", 1360-1374), o colecție de biografii, și "De casibus virorum illustrium" ("Despre sorțile unor bărbați faimoși"), despre o catastrofă inevitabilă care-i așteaptă pe toți cei care sunt prea norocoși. 

Întâlnirea cu Petrarca nu a fost, totuși, singura cauză a schimbării din scrierea lui Boccaccio. O slăbire prematură a forței sale fizice și dezamăgiri din dragoste par să fi contribuit la aceasta. Unele din astfel de lucruri pot explica cum Boccaccio, care scrisese anterior în lauda femeilor și iubirii, a ajuns să creeze lucrarea sa amar misogină "Corbaccio: îl labirinto di amore"   și apoi s-a îndreptat spre alte subiecte. 

Mai mult decât atât, sunt semne că el ar fi putut începe să aibă scrupule religioase. Petrarca descrie cum călugărul cartusian Pietro Petrone pe patul său de moarte în 1632, a trimis un alt cartusian, Gioacchino Ciani, pentru a-l îndemna pe Boccaccio să renunțe la studiile sale lumești. Iar Petrarca a fost cel care l-a descurajat pe Boccaccio să-și ardă lucrările și să-și vândă biblioteca. Încă din 1630, modul de viață al lui Boccaccio a fost văzut ca îndeajuns de auster pentru a justifica faptul că i s-a încredințat îngrijirea pastorală a sufletelor într-o catedrala. 

Cercul lui Boccaccio din Florența a fost de o importanță vitală ca nucleu al umanismului timpuriu.  Lenzio Pilato, pe care l-a găzduit între 1360 și 1362, și a cărui nominalizarela Universitatea din Florența a făcut-o el, a făcut traduceri din limba latină prin care Petrarca și Boccaccio au devenit familiarizați cu poemele lui Homer, reprezentând punctul de plecare ale studiilor grecești ale umaniștilor. Recuperarea de texte antice latine (Varro, Marțial, Apuleius, Seneca, Ovidiu și, mai presus de toți, Tacitus) a atras atenția și admirația față de Boccaccio. Chiar și așa, el nu a neglijat poezia italiană, entuziasmul față de predecesori, în special Dante, fiind   una din caracteristicilor sale care l-au deosebit de Petrarca. Lucrări ale sale, precm "Vita di Dante Alighieri" sau "Trattatello di laude di Dante" ("Mic tratat în lauda lui Dante") arată devoțiunea sa în memoria lui Dante. 

Ultimii ani ai lui Giovanni Boccaccio

Toate aceste studii au fost urmate de sărăcie, și Boccaccio a trebuit să-și câștige existența transcriind propriile opere sau pe cele ale altora. În 1363, sărăcia l-a obligat să se retragă în satul Certaldo. În octombrie 1343 a început, totuși, să facă lecturi publice ale "Divinei comedii" a lui Dante în biserica San Stefano di Bădia din Florența. Un text revizuit al comentariilor sale asupra acestor lecturi este existent încă, dar se întrerupe când, la jumătatea anului 1374, sănătatea sa șubredă la dus către epuizare. Moartea lui Petrarca, în iulie 1374, a fost o altă lovitură pentru el, așa că s-a retras iarăși la Certaldo. Acolo, Boccaccio a murit în anul următor și a fost înmormântat la biserica Sfântului Michele e Jacopo. 

Boccaccio și Renașterea

Boccaccio a fost un om al Renașterii în aproape toate aspectele sale. Universul său a cuprins nu numai studii clasice și încercarea de a redescoperi și reinterpreta texte antice, ci și străduința de a înălța literatura în limbile moderne la nivelul clasic. Boccacci a avansat mai mult în acesta direcție decât Petrarca. 

Biografia lui Dante Alighieri | Viața și opera