Biografia lui Dante Alighieri | Viața și opera

 Dante a fost un poet și filosof  italian binecunoscut pentru poemul epic "Divina comedie", care cuprinde trei secțiuni reprezentând cele trei niveluri ale vieții de apoi creștine: purgatoriul, raiul și iadul. Acest poem, o mare lucrare a literaturii medievale, considerat cea mai importantă opera scrisă vreodată în italiană, descrie viziunea creștină filosofică a destinului etern al omenirii. 

Anii timpurii ai lui Dante Alighieri

Dante Alighieri s-a născut pe 21 mai 1265, la Florența, Italia, într-o familie cu un istoric de implicare pe complexa scenă politică florentină, acest lucru punându-și amprenta asupra lucrării sale Infernul din ani mai târzii. Mama lui Dante a murit la numai câțiva ani după nașterea lui, și, când el avea vârsta de 12 ani, s-a făcut aranjamentul să se însoare cu Gemma Donati, fiica unei familii prietene. În jurul anului 1285, cei doi s-au căsătorit, însă Dante era îndrăgostit de o altă femeie, Beatrice Portinari, care a avut o imensă influență asupra lui și al cărei caracter a format coloana vertebrală a alei sale "Divine Comedii".

       

 

Dante a întâlnit-o pe Beatrice când ea avea numai nouă ani și, aparent, a fost străfulgerat de o dragoste la prima vedere. El și Beatrice s-au familiarizat unul cu celălat de-a lungul anilor, dar iubirea lui Dante pentru ea a fost "curtenitoare" (una de exprimare a dragostei și admirației, de obicei, de departe) și nu a fost împărtășită. Beatrice a murit pe neașteptate în 1290 și, cinci ani după aceea, Dante a publicat "Vita Nuova" ("Viața nouă"), care a detaliat dragostea lui pentru Beatrice. În afară de faptul că a fost prima carte de versuri a lui Dante, "Viața nouă" este o lucrare notabilă întrucât a fost scrisă în italiană, în vreme ce cele mai multe lucrări din acea vreme apăreau în limba latină. 

În preajma timpului morții lui Beatrice, Dante Alighieri a început să se cufunde în studiul filosofiei și a mașinațiilor din lumea politică florentină. Florența era pe atunci un oraș tumultuos, cu facțiuni reprezentând papalitatea și imperiul în conflict continuu, iar Dante a deținut un număr de posturi publice importante. În anul 1302, totuși, a picat din favoruri și a fost exilat pe viață de conducătorii Guelfilor Negri (printre ei fiind Corsoa Donati, o rudă îndepărtată a soției lui Dante), facțiunea politică la putere în acea vreme și care era aliată cu papa Bonifaciu al VIII-lea. (Acest papă, la fel ca alte figuri nenumărate din politica florentină, și-a găsit un loc în Infernul lui Dante, unul deloc plăcut). Deși alungat din Florența, pentru Dante Alighieri acest lucru a reprezentat debutul celei mai productive perioade artistice ale sale. 

Exilul lui Dante

În surghiunul său, Dante a călătorit și a scris, concepând "Divina Comedie" și retrăgându-se din toate activitățile politice. În anul 1304, se pare că a ajuns la Bologna, unde a început să scrie tratatul său în latină "De Vulgari Eloquentia" ("Cu privire la vorbirea comună"), în care a îmboldit curtea italiană, obișnuită cu scrieri de amatori, să fie îmbogățită cu aspecte ale fiecărui dialect vorbit, astfel încât limba italiană să devină un serios limbaj literar. Nou creatul limbaj ar fi fost o cale de unificare a teritoriilor divizate ale Italiei. Lucrarea aceasta a rămas neterminată, deși a fost influentă. 

În martie 1308, exilațîi florentini au fost alungați din Bologna și, prin august, Dante a ajuns în Padua. De atunci, nu se știe cu siguranță unde s-a aflat. Unele relatări îl plasează între 1307 și 1309 la Paris, dar vizita în acest oraș nu a putut fi confirmată. 

În anul 1308, Henric de Luxemburg a fost ales împărat, ca Henric al VII-lea. Plin de optimism față de schimbările pe care alegerea aceasta ar fi putut să le aducă în Italia, Dante a scris vestita sa lucrare despre monarhie, "De Monarchia", în trei cărți, în care a pretins că autoritatea împăratului nu este dependentă de papă, ci îi revine direct de la Dumnezeu. Totuși, popularitatea lui Henric al VII-lea s-a redus rapid, și inamicii lui au prins putere, amenințând ascensiunea sa pe tron. Acești inamici, așa cum i-a văzut Dante, erau membri ai guvernului florentin, așa că el a scris o diatribă împotriva lor și i-a fost permanent interzisă revenirea în oraș. Cam în acest timp, a început să-și scrie faimoasa operă, "Divina Comedie". 

Divina Comedie 

În primăvara anului 1312, Dante, împreună cu alți exilați, pare să fi mers pentru a se întâlni cu noul împărat la Pisa (încoronarea lui Henric fusese susținută, și fusese numit Sfânt Împărat Roman în 1312), dar nu se cunoaște cu exactitate unde se stabilise în această perioadă. Oricum, prin 1314, Dante a finalizat "Infernul", parte a "Divinei Comedii" despre iad, iar în 1317 s-a mutat la Ravenna, unde și-a dus la bun sfârșit "Divina Comedie" (curând înaintea morții sale, în 1321). 

"Divina Comedie" este o alegorie a vieții umane prezentate ca o călătorie vizionară prin viața de apoi creștină, scrisă ca un avertisment pentru o societate coruptă de a se îndrepta spre calea dreptății: "pentru a-i scoate pe cei din această viață dintr-o stare de nenorocire și a-i conduce către starea fericirii". Poemul este scris la persoana întâi (din perspectiva poetului) și urmărește călătoria lui Dante prin cele trei tărâmuri creștine ale morților: infernul, purgatoriul și, în fine, paradisul. Poetul roman Virgiliu îl călăuzește pe Dante prin iad și purgatoriu, în vreme de Beatrice îl conduce prin paradis. Voiajul durează din noaptea dinaintea vinerii mari până în miercurea de după Paști, în primăvara anului 1300 (amplasandu-l înainte de exilul lui Dante din Florența, care se conturează de-a lungul Infernului și servește ca un flux subadiacent călătoriei poetului). 

Structura celor trei tărâmuri ale vieții de apoi urmează un model comun de nouă stadii plus încă unul, primordial, al zecelea: nouă cercuri ale infernului, din care cel mai de jos este cel al lui Lucifer, urmate de cel din Empireu (al nouălea nivel al raiului, unde sălășuiește Dumnezeu). 

Poemul este compus din 100 de cânturi, scrise în versuri endecasilabice grupate în „terține” („terza rima”), în acest fel numărul divin 3 apărând în fiecare parte a poemului, terține pe care Dante le-a modificat din forma lor populară, astfel încât să fie văzute ca propria lui invenție. 

Virgiliu îl ghidează pe Dante prin Infern și printr-un șir fenomenal de păcătoși în stări diferite, oprindu-se, uneori, să vorbească cu personaje variate. Fiecare cerc al Infernului este rezervat pentru oameni cu păcate diferite, iar Dante apelează la mijloace artistice extinse pentru a înfățișa zonele de pedeapsă. De exemplu, în al nouălea cerc (rezervat pentru cei vinovați de înșelătorie, trădare), ocupanții sunt îngropați în gheață până la bărbiile lor, se mestecă unul pe altul și sunt dincolo de mântuire, condamnați etern la noua lor soartă. În cercul final, nu există nimeni rămas să vorbească de vreme ce Satana este înghețat până la brâu în gheață, plângând din toți cei șase ochi ai lui și ronțăindu-i pe cei mai mari trădători din istorie, Iuda, Cassius și Brutus.

Ajunși în Purgatoriu, Virgiliu îl conduce pe Dante într-un lung urcuș pe Muntele Purgatoriului, prin șapte niveluri ale suferinței și dezvoltării spirituale (o alegorie a celor șapte păcate capitale), înainte de a ajunge în vârf, la paradisul pământean. Călătoria reprezintă aici viața creștină, în care Dante trebuie să învețe să respingă paradisul pământean pe care-l vede în schimbul paradisului ceresc care-l așteaptă. 

Beatrice, întruchiparea iluminării divine, îl duce pe Dante prin paradis, prin cele nouă niveluri ale cerurilor (reprezentate ca diferite sfere celeste) către adevăratul paradis, cel empireic, unde locuiește Dumnezeu. De-a lungul drumului, Dante întâlnește giganți ai intelectualității, credinței, justiției și dragostei, precum Toma de Aquino, regele Solomon și propriul străbunic al lui Dante. Dante ajunge înaintea lui Însuși Dumnezeu, care este reprezentat de trei cercuri concentrice, care, la rândul lor, îi semnifică pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Călătoria se sfârșește aici, cu o adevărată împlinire eroică și spirituală. 

Moștenirea lui Dante Alighieri

Dante a murit pe 13 septembrie 1321, la Ravenna, Italia. Capodopera lui, "Divină Comedie", a căpătat valențe tot mai înalte peste 650 de ani, și a fost considerată o lucrare majoră de când Giovanii Boccacio a scris o biografie a lui Dante, în 1373. Prin anii 1400, fuseseră deja scrise cel puțin 12 comentarii despre simbolismul și semnificația poemului. Această operă este notabilă în literatura europeană, iar T. S. Elliot, influențat în mare măsură de Alighieri, l-a considerat pe Dante ca a face parte dintr-un înalt rang literar cu numai alt poet al lumii moderne, William Shakespeare, spunând că cei doi "împărtășesc lumea modernă între ei. Nu există un al treilea". 

Biografia lui William Shakespeare | Viața și opera