Biografia lui Arthur Schopenhauer | Viața și filosofia

 Arthur Schopenhauer (născut pe 22 februarie 1788, la Danzig, Prusia (în prezent, Gdansk, Polonia), decedat pe 21 septembrie 1660, la Frankfurt am Main (Germania), a fost un filosof german supranumit frecvent "filosoful pesimismului", care s-a remarcat îndeosebi ca exponent al doctrinei metafizice a voinței, ca o reacție față de idealismul hegelian. Scrierile sale au influențat mai târziu filosofia existențială și psihologia freudiană. 

Viața timpurie și educația lui Schopenhauer

Arthur Schopenhauer a fost fiul unui negustor bogat, Heinrich Floris Schopenhauer, și al soției sale, Johanna, care a devenit vestită pentru romanele, eseele și jurnalele ei de călătorie. În 1793, când Danzig a ajuns sub stăpânirea prusacă, familia Schopenhauer s-a mutat în orașul liber Hamburg. Arthur a avut parte de o educație aleasă acasă. Apoi, a urmat o școală de afaceri privată, unde a devenit familiarizat cu spiritul Iluminismului și a a ajuns la atitudinea pietistă sensibilă față de starea dificilă a omenirii. În 1803, și-a întovărășit părințîi într-o călătorie prin Belgia, Anglia, Elveția și Austria.   

               

În aprilie 1805, moartea bruscă a tatălui său a determinat o schimbare decisivă în viața sa. Mama lui și sora sa mai tânără, Adele, s-au mutat la Weimar, unde cea dintâi a reușit să se alăture cercului social al poeților J. W. von Goethe și Cristoph Wieland, numit adeseori Voltaire german. Arthur a trebuit să rămână la Hamburg pentru mai mult de un an, dar, fiind, totuși, mai liber să se dedice artei și științei. În mai 1807, a fost capabil, până la urmă, să părăsească orașul Hamburg. În decursul următorilor doi ani, petrecuți la Gotha și Weimar, și-a făcut pregătirea necesară pentru a urma o universitate. 

În toamna anului 1809, a ajuns student la medicină la Universitatea din Gottingen și a participat în special la cursuri de științe naturale. În al doilea an universitar, s-a transferat la umanism, concentrându-se mai întâi pe studiul lui Platon și Immanuel Kant. Din 1811 până în 1813 a fost la Universitatea din Berlin (unde a ascultat filosofi ca J. G. Fichte și Friederich Schleiemacher, cu puțină apreciere a lor). La Rudolstadt, în decursul verii anului 1813, și-a finalizat dizertația "Despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente", care i-a câștigat un titlu de doctor în filosofie la Universitatea din Jena. 

Maturitatea activă

Următoarea iarnă (1813-1814) și-a petrecut-o la Weimar, în asociere intimă cu Goethe, cu care a discutat variate teme filosofice. În aceeași iarnă, orientalistul Friedrich Majer, un discipol al lui Johann Gottfried Herder, l-a introdus în învățăturile din antichitatea indiană, filosofia din Vedanta și misticismul din Vede. Mai târziu, Schopenhauer a considerat că Upanișadele, împreună cu Platon și Kant, au constituit fundația pe care și-a clădit propriul sistem filosofic. 

În mai 1814, a părăsit Weimar după o ceartă cu mama sa din cauza traiului ei frivol, pe care-l dezaproba. Apoi, a locuit la Dresda până în 1818, asociindu-se ocazional cu un grup de scriitori pentru un ziar local. Schopenhauer și-a terminat tratatul "Despre viziune și culoare", sprijinindu-l pe Goethe contra lui Isaac Newton. 

Următorii săi trei ani au fost dedicați exclusiv pregătirii și creării operei lui principale, "Lumea ca voință și idee" (1819). Concepția fundamentală din această operă, care este condensată în formularea scurtă din titlu, este dezvoltată în patru cărți compuse din două serii cuprinzătoare de reflecții care includ succesiv teoria cunoașterii și filosofia naturii, cea a esteticii și cea a eticii. 

Prima carte începe cu Kant. "Lucrarea este reprezentarea mea" spunea Schopenhauer. "Este comprehensibilă cu ajutorul constructelor intelectului omului: spațiu, timp și cauzalitate". Dar aceste constructe arată lumea numai ca aparență, ca o multiplicitate de lucruri urmărindu-se unul pe altul, nu ca lucrul în sine pe care Kant îl consideră a fi de necunoscut. A doua carte avansează la o considerație a esențelor conceptelor prezentate. Din toate lucrurile din lume, numai unul este prezentat unei persoane pe două căi: aceasta se cunoaște pe sine însăși extern ca și corp sau ca aparență, și se cunoaște pe sine însăși intern ca parte a esenței primare a tuturor lucrurilor, ca voință. Voința este lucrul în sine însuși și este unitară, insondabilă, neschimbătoare, dincolo de spațiu și timp, fără cauze sau țeluri. În lumea aparențelor, voința este reflectată într-o serie ascendentă de realizări. De la impulsurile oarbe ale forțelor naturii anorganice, prin natura organică (plante și animale) la acțiunile ghidate rațional ale oamenilor. Un enorm lanț de dorințe fără odihnă, agitate, și porniri întinse înainte, o luptă continuă a formelor mai înalte contra celor mai joase, o străduință etern fără țel și insațiabilă, unite inseparabil cu nenorocirea și nenorocul. La final, oricum, se află moartea, marele reproș pe care-l primește voința de a trăi, punând fiecărei persoane întrebarea: Ai avut îndeajuns? 

În vreme ce primele două cărți prezintă voința în mod afirmativ, ultimele două, având de a face cu estetica și etica, le depășesc, indicând negarea voinței ca o posibilă eliberare. Evocând ca figuri principale geniul și sfântul, aceste cărți  redau perspectiva "pesimistă" care evaluează nonființa mai presus de ființă. Artele îndreaptă omul către o cale cu o mai mică voință de vedere a lucrurilor, în care jocul pasiunilor încetează. Succesiunii de nivele atinse prin realizările voinței îi corespunde a gradație a nivelelor din artă, de la cea mai joasă (arta construcției sau arhitectura) până la arta poeziei și, apoi, cea a muzicii, cea mai înaltă dintre arte. Însă, altele eliberează numai momentan o persoană din slujirea voinței. O eliberare autentică rezultă numai din ruperea legăturilor individualitățîi impuse de ego. Oricine simte compasiune, bunătate, lipsă de egoism , și simte suferința altor ființe ca pe cea proprie este pe calea abnegației voinței de a trăi, atinsă de sfinții tuturor popoarelor și din toate timpurile prin ascetism. Antropologia și sociologia lui Shopenhaur nu încep, ca în manieră lui Hegel, cu statul sau cu comunitatea. Ele se focalizează către om (omul răbdător, suferind, care trudește el însuși) și îi arată anumite posibilități de a sta pe poziția sa și a trăi împreună cu ceilalți. 

Ultima carte marchează vârful gândirii lui Schopenhauer. În mulții ani de după aceea, nu s-a petrecut o dezvoltare pe mai departe a filosofiei lui, nici lupte ori schimbări interioare, nici o reorganizare importantă a gândurilor lui de bază. Munca lui a constat numai din expunerea, clarificarea și afirmarea mai detaliată a ideilor sale. 

În martie 1820, după un lung tur prin Italia și o dispută cu Hegel din care a ieșit triumfător, a fost ales să conferențieze la Universitatea din Berlin. Deși a rămas membru al universității vreme de 24 de semestre, a ținut numai prima sa prelegere, întrucât programarea acesteia pica la aceeași oră în care Hegel se adresa unei audiențe mai mari, crescânde. În mod clar, nu a putut face față unei alte filosofii avansând persistent. Chiar și opera sa a primit o mică atenție. Pentru a doua oară, Schopenhauer a mers într-o călătorie îndelungată în Italia, urmată de un an de boală la Munchen. În mai 1825, a făcut o ultima tentativă de a lectura  la Universitatea din Berlin, dar a fost în van. 

Retragerea la Frankfurt

În decursul celor 28 de ani de viață rămași, a trăit la Frankfurt, unde s-a simțit în afara amenințării holerei și a părăsit orașul numai pentru perioade scurte. A renunțat, în cele din urmă, la carieră sa de profesor universitar și a trăit de atunci retras, absorbit total de studiile sale (în special în științe naturale) și în scrierile sale. Viața sa a luat forma pe care a ajuns să o cunoască posteritatea: uniformitatea zilelor sale, stilul de viață strict, ascetic, modelat după Kant, îmbrăcăminte de modă veche, tendința de a gesticula în solitudine. 

Timpul liber nu i-a fost, totuși, neproductiv. În 1836, după 19 ani de "indignare tăcută", a publicat scurtul său tratat "Despre voința în natură", care a apelat cu măiestrie la cercetările și descoperirile științelor naturale în expansiune rapidă, pentru a sprijini teoria sa a voinței. Prefața a expus pentru prima oară deschis verdictul său devastator despre "șarlatanul" Hegel și clica sa. 

Biografia lui Aristotel | Viața și filosofia

A doua ediție a lucrării "Lumea ca voință și idee" a inclus un volum adițional, dar nu a reușt să înfrângă ceea ce el numea "rezistența unei lumi anoste". Puțina apreciere a lui Schopenhauer a devenit evidență când trei editori i-au respins ultima lucrare. În cele din urmă, un vânzător de cărți mai degrabă obscur din Berlin a acceptat manuscrisul fără remunerare. În această carte, care a adus începutul recunoașterii sale mondiale, Schopenhauer s-a îndreptat spre teme semnificative netratate până atunci individual în cadrul scrierilor sale. Lucrul său de șase ani a cuprins esee și comentarii compilate în două volume sub titlul "Parerga und Paralipomena". "Parerga" (Lucrări minore) include fragmente privind istoria filosofiei; vestitul tratat "Über die Universitäts-Philosophie"; profund enigmatica "Speculație transcendentă despre premeditarea aparentă din soarta personală"; "Eseu despre vederea fantomelor și aspectelor sale asociate" (prima investigare, clasificare și reflecție critică privind parapsihologia); și "Aforisme despre înțelepciunea practică", o relatare serenă și strălucită a acumulării din lunga sa viață. "Paralipomena" ("Rămășițe") , așa cum a numit Schopenhauer "Gândurile despre subiecte variate și, totuși, ordonate sistematic", incluzând esee despre scris și stil, femei, educație, zgomot și sunet, și numeroase alte teme. 

Conceptul de voință de putere a lui Nietzsche

În decursul ultimilor ani din viața sa, Schopenhauer a adăugat tușeuri finale  în cele mai multe din operele sale. Au apărut, chiar și a treia ediție, "Lumea ca voință și idee", conținând o prefață exultantă (1859), și a doua ediție a "Eticii" sale (1860). Curând după moartea bruscă a lui Schopenhauer, Julius Frauenstadt a publicat ediții noi și extinse ale "Parerga și Paralipomena" (1862), "Despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente" (1864), eseul "Despre voință în natură" (1867), tratatul despre culoare și, în fine, chiar a patra ediție a operei sale principale (1867). Mai târziu, în 1867, Frauenstadt a publicat prima ediție completă a lucrărilor sale în șase volume. 

Influența lui Schopenhauer

În acest timp, impactul și influența lui Schopenhauer au început să se răspândească. Întorcându-se de la spirit și rațiune către puterile intuiției, creativității și inconștientului, gândirea sa a afectat (parțial prin Nietsche) ideile și metodele vitalismului, filosofiei vieții, filosofiei existențiale și antropologiei. Prin discipolul său, Julius Bahnsen și prin filosofia inconștientului a lui Eduard von Hartman poate fi stabilită conexiunea psihologiei moderne cu Sigmund Freud și școala sa. Filosofia istoriei a lui Jacob Burckhardt, un istoric cultural elvețian, derivă, de asemeni, din Schopenhauer. Pe tărâmul cultural german, influența lui Schopenhauer asupra muzicii și literaturii ne aduce în minte nume ca Richard Wagner, Hans Pfitzner, Wilhelm Busch, Gerhart Hauptmann, Frank Wederkind și Thomas Mann. Începând cu anul 1911, Societatea Schopenhauer din Frankfurt am Main este dedicată studiului, expunerii și diseminării filosofiei sale. 

Schopenhauer despre femei | Bărbații și filozofia lor misogină