Dante Alighieri și Divina Comedie

 Născut la Florența, la finele secolului al XIII-lea, Dante Alighieri a fost unul dintre cei mai vestiți și citiți scriitori din Evul Mediu italian. Gama largă a viziunii și cunoștiințelor sale politice și filosofice a fost exploatată în cea mai cunoscută opera a sa, Divina Comedie, atât din punct de vedere al profunzimii, cât și al aluziilor din această operă. Dante Alighieri a devenit mult prețuit de învățați la mult timp după moartea sa, deși lucrarea lui  i-a necesitat nenumărați ani de străduințe și tulburări emoționale. Înainte ca Dante Alighieri să ajungă în propriul său paradis, a trecut, cu siguranță, prin versiunile sale personale ale purgatoriului și iadului. 

Viața timpurie a lui Dante Alighieri

Din cauza referințelor astrologice din Divina Comedie, se crede în mare măsură că Dante s-a născut în anul 1625, între mijlocul lunii mai și cel al lunii iunie. De asemeni, se pare Dante și familia sa s-au bucurat de un anumit nivel de putere și prestigiu în orașul Florența, deoarece tatăl său, Alighiero di Bellincione a făcut parte dintr-o facțiune de suporteri ai Sfântului Împărat Român. Această facțiune s-a divizat în două, guelfii și ghibelinii în secolul dinaintea nașterii lui Dante, cea dintâi în favoarea papei, iar cea de-a doua sprijinindu-l pe Sfântul Împărat Român. Fiind în strânsă asociere cu conducătorul catolicismului, se crede că Dante și familia sa nu au dus lipsă de avere.  

      

Căsătorie aranjată și aventură sentimentală

Dante a crescut în casa tatălui său, și-a pierdut mama când avea 10 ani și a fost logodit cu o fată din puternica familie Donati la vârsta de 12 ani. În această perioadă s-a închegat faimoasa sa aventură sentimentală cu Beatrice Portinari, o aventură apărută în fiecare biografie a lui și prezentă aluziv în întreaga operă a lui Dante Alighieri. 

Deși s-a căsătorit cu Gemma di Maneta Donati, soția lui nu i-a bântuit niciodată poemele și gândurile, asemeni lui Beatrice, cu care s-a întâlnit adeseori în viața sa de adult fără că alții să știe, și care s-a insinuat în operele sale până la moartea ei timpurie, în jurul anului 1290. 

Activitatea politică a lui Dante Alighieri

După căsătoria sa, Dante a făcut parte din Ghilda Medicilor și Farmaciștilor, ceea ce i-a asigurat un loc în viața publică a orașului. Mai târziu, a călcat pe urmele pașilor tatălui său și s-a implicat și el în războiul dintre guelfi și ghibelini, în cea dintâi tabără. 

Oricum, după înfrângerea ghibelinilor, și guelfii s-au separat în două grupuri: guelfii albi și cei negri. Dante a devenit unul "alb", militând pentru eliberarea de restricțiile Romei, în contrast cu guelfii negri, care continuau să-l sprijine pe papa Bonifaciu al VIII-lea. 

Din pricina acestei asocieri, Dante a fost exilat din Florența, în urma acuzației aduse lui de un guvern corupt că ar fi fost un guelf alb, ce refuza să plătească taxele curente. 

Exilul și moartea lui Dante Alighieri

Exilul i-a servit lui Dante ca una dintre cele mai influente etape ale vieții sale, îndepărtarea de politica florentină permițându-i să se refocalizeze de la numai poezie și proză, și să creeze cea mai lungă, mai filosofică lucrare a sa, Divina Comedie. 

Dante Alighieri a murit în exil în 1321, chiar imediat după ce i se dăduse oportunitatea de a se întoarce la Florența, oportunitate pe care a refuzat-o, preferând mai curând să stea în orașul său natal decât să se plece înaintea celor care îl surghiuniseră. Și-a dat ultima suflare la vârsta de 56 de ani, probabil din pricina malariei contractate în decursul călătoriilor sale. A fost îngropat în biserica San Pier Maggiore din Ravenna. 

Cea mai apreciată opera a lui Dante Alighieri, Divina Comedie, povestește despre cele trei tărâmuri ale vieții de apoi, în care credeau italienii din Evul Mediu. Lucrarea este împărțită în trei părți, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, care constau din cânturi individuale diferite (versiuni ale unui poem epic de obicei cântat). Deși Divina Comedie este definită comun ca o lucrare de poezie religioasă, Dante nu s-a ferit să releve în ea adânca lui înțelegere a științei, astronomiei și filosofiei contemporane lui. Datorită și vastei arii de referințe utilizate și a stilului său liric, Divina Comedie este considerată o capodoperă literară. 

Dante Alighieri și conceptul creștin de viață de apoi

Divina Comedie este văzută de mulți învățați drept o alegorie a diferitelor stări ale viețîi de apoi ale unui suflet după moarte. În Infernul, Dante descrie conceptul creștin al iadului, locul unde cei care au comis păcâte și fărădelegi suferă etern sub domnia lui Satana. 

Purgatoriul îi cuprinde pe cei considerați a fi comis păcâte, dar care nu au trecut niciodată de la motive / plănuiri la acțiune. Oamenii care se află aici nu sunt nici pedepsiți, nici mântuiți, dându-li-se oportunitatea să se căiască pentru gândurile lor rele prin încredințarea de munci prin care să-și depășească judecățile pământene. 

În fine, Paradisul este un loc în care sunt trimiși cei mai buni, puri și virtuoși, aproape de sălașul lui Dumnezeu și al Sfintei Treimi, reprezentând culminarea unei munci bune și grele creștine și a unei credințe de nezdruncinat. 

Fiecare dintre aceste trei vieți de apoi este constituită din nouă cercuri, paliere sau sfere, și o un spațiu final interior, indicându-se astfel importanța numărului 10 în credința creștină. Înăuntrul fiecărui cerc sunt cei care au comis anumite fapte ori cei mai credincioși într-o anumită virtute, în exemple ce se întind de la credințele mitologice ale grecilor (așa cum sunt arătate în viziunea Elenei din Troia pe tărâmul desfrânării al iadului) până la perioada de viață a lui Dante, el întâlnind oameni pe care-i cunoscuse odată, precum prietenul său Ugolino (Nino) Viscounti, care se găsea în Purgatoriu fiindcă nu înfăptuise păcate, însă își ignorase major credința în asigurarea bunăstării țării lui. 

Călătoriile lui Dante: O cale spre mântuire

Se pare că Dante a ales să-și scrie textul mutându-se de la pământ, planul terestru, începând cu Infernul, apoi tranzitând Purgatoriul și, în final, ajungând în Paradis. Oricum, călătoria prin Infern a pornit de la vârf și s-a îndreptat în jos, către centrul pământului, pentru a ajunge la miezul tuturor păcatelor și păcătoșilor. 

În context, Purgatoriul apare ca un munte care trebuie să fie depășit pentru a se atinge Paradisul Pământean, așa-zisă numită Grădină din Eden, care se găsește la zenitul muntelui. 

Paradisul este arătat a fi în ceruri, sferele sale corespunzând cu planetele, stelele, un final potrivit pentru o călătorie prin tărâmul pământesc care trebuie să fie vizitat de om. Călătoriile lui Dante intenționează să reprezinte calea unui creștin către mântuire, să ofere înțelegerea păcatelor lumii și consecințele lor care-l așteaptă pe om după moarte. 

Divina Comedie: Grandiosul final al vieții lui Dante

În pofida tumultoasei vieți politice a lui Dante Alighieri și al altor opere literare pe care le-a creat în exil, el este cunoscut în special pentru Divina Comedie, o lucrare furnizând un exemplu detaliat al credințelor despre viața de apoi ale italienilor medievali, dar și o relatare alegorică ale preocupărilor sale despre sfera politică și cea religioasă din Italia din timpul său. 

Terminată cu numai un an înaintea morții sale din 1321, Divina Comedie reprezintă un final grandios al vieții lui Dante, de-a lungul căreia a observat lumea din preajma sa și a contemplat ce se întâmpla după părăsirea ei. 

La începutul scrierii Infernul, prima secțiune a Divinei Comedii, Dante Alighieri avea 30 de ani. Era anul 1.300, constituind atât un nou secol, cât și o cale de mijloc a credințelor omenești. Dante din text se regăsește pierdut într-o pădure întunecată, înconjurat de trei fiare simbolizând obstacolele pe care nu era capabil să le depășească în lumea "reală". În întunecime, Dante este găsit de poetul roman Virgiliu, autorul epopeii "Eneida", ce scăpase de chinurile din straturile cele mai adânci ale infernului, deoarece trăise înainte ca Dumnezeu și Hristos să fie cunoscuți. Împreună cu Virgiliu, Dante capătă permisiunea de a avea acces temporar către cercurile iadului.

Abandonează orice speranță, tu care intri aici

Având scopul de a stârni cele mai întunecate temeri din sufletele celor care vizitau lumea subpământeană, acest avertisment de rău augur care-i întâmpină pe Dante și Virgiliu nu îi determină să-și abandoneze pelerinajul prin Infern. Deși temător, Dante îl urmează pe Virgiliu și ajung pe malul râului Acheron, cunoscut în mitologia grecească de a-i duce pe morți spre viața de apoi. 

Înainte de a sosi pe barca ce-i aștepta pentru a traversa râul, Dante întâlnește sufletele celor care dăduseră dovadă de virtute și nici nu se dedaseră la rele în viețile lor. Aici își aveau sălaș și cei care refuzaseră să se alăture vreunei tabere în revolta îngerilor contra lui Dumnezeu. Cu toții, neavând cum să li se hotărască soarta, deoarece nu greșiseră cu nimic în afară de a fi inconștienți, neglijenți. 

Primul cerc: Limbul

Primul cerc pe care-l străbat Dante și tovarășul său este Limbul, tărâm aparținând atât lui Virgiliu, cât și contemporanilor și precedesorilor săi, la fel ca și celor morți nebotezați și păgânilor care avuseseră o viața dreaptă deși nu acceptaseră creștinismul. 

Exista credința va un om putea fi pedepsit fiind trimis în colțurile cele mai întunecate ale lumii subpământene pentru că nu trăise atunci când creștinismul nu era încă cunoscut. În interiorul primului cerc rămăseseră unii dintre cei mai vestiți oameni din antichitate, precum Homer, Hipocrate, regina Penthesilea a amazoanelor și alții, personaje mitologice cum ar fi participanți la războiul troian. 

Al doilea cerc: Pedeapsa pentru desfrânare, lăcomie și mânie

Următorul cerc al Infernului îi include pe cei vinovați de păcatul desfrânării, primele ființe umane considerate de Dante ca fiind cu adevărat de pedepsit. Sufletele pierdute de aici, precum Paris din Troia, Tristan, iubitul Isoldei, de la curtea regelui Arthur, și Cleopatra, trebuie să îndure mereu să fie împinse înainte și înapoi de un vânt violent, la fel de constant și schimbător ca flacăra pâlpâindă a unei lumânări. 

După acești primi păcătoși sunt cei lacomi, forțați să stea într-un amestec de nămol, zloată și alte substanțe necunoscute reprezentând disprețul fără de  margini atribuit lor. 

Urmează cei avizi, un amalgam de clerici și bancheri care sunt totdeauna trași în jos de greutatea unei enorme cantități de bani, în vreme ce sunt perpetuu plouați cu mizerie și fecale. 

Cei mânioși trebuie să se lupte etern între ei, bătându-se cu pietre din râul Styx, un alt râu din mitologia grecească cunoscut ca un loc unde zeii făceau jurăminte de neîncălcat.

Ereticii, violenții și escrocii

Ultimele patru cercuri ale infernului se găsesc în orașul Dis, numit astfel după zeul roman al lumii subpământene, același ca și Pluton, dar purtând această denumire în Eneida. Acest oraș interior este păzit de îngeri căzuți și Furii, care împiedică pe oricine să între sau să iasă din el.

Numai cu ajutorul îngerilor, lui Dante i se permite să pătrundă în oraș. Odată cu sosirea în al șaselea cerc, primii zăriți de Dante sunt ereticii, închiși în morminte arzânde, acolo fiind ținuți cei condamnați pentru fărădelegile lor atât din viață, cât și din moarte. 

Al șaptelea cerc îi cuprinde pe cei violenți, ei înșiși împărțiți în trei secțiuni: cei care au făcut rele vecinilor și tovarășilor lor, cei care s-au sinucis și cei care s-au manifestat violent împotriva credinței creștine și a lui Dumnezeu. Sodomiții, precum profesorul lui Dante, Brunetto Lantini, și blasfemiatorii locuiesc în acest sector final al celui de-al șaptelea tărâm. Alexandru cel Mare este unul dintre cei mai notabili oameni care suferă în acest loc, acesta fiind considerat păcătos pentru crimele lui de a cuceri alte popoare. Oricine și-a făcut rău lui însuși este supus unor dureri fizice și psihice prin transformarea sa într-un copac ciugulit continuu de răutăcioasele harpii, pe jumătate femei, pe jumătate păsări. 

Cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu sunt întinși, într-o agonie veșnică, într-un deșert de nisip arzând, în vreme ce sodomiții sunt sortiți să umble etern printr-o furtună de foc. 

Cei lipsiți de onestitate se află în al optulea cerc, printre ei fiind tot felul de înșelători, răufăcători emoționali, precum seducători, lingușitori, dar și oameni imorali, presupuși vrăjitori și alchimiști, hoți și ipocriți și, desigur, politicieni. 

Terifiantul al nouălea cerc al Infernului

În fine, înăuntrul celui de-al nouălea cerc sunt cei mai răi, mai teribili ticăloși. Locuiesc aici pentru veșnicie cei vanitoși și înșelători, fiecare dintre ei fiind imobilizat într-un lac de gheață, și nu arzând în flăcările iadului, așa cum se crede de obicei. 

Cain, ucigașul fratelui său Abel, și Mordred, asasinul tatălui său Arthur, își au sălaș în primul strat al celui de-al nouălea cerc. Trădătorii de țară sunt înghețați în al doilea strat, urmați de trădătorii prietenilor și camarazilor lor, în cel de-al treilea. Al patrulea strat este rezervat celor care s-au întors împotriva conducătorilor lor, cel mai cunoscut fiind Iuda, trădătorul lui Iisus. 

Oricum acest cerc este capătul drumului pentru Dante și călăuza sa. Patru alte personaje îi așteaptă în centrul ultimului cerc. Cel dintâi este chiar Satana, cu șase ochi și șase aripi, încercând în veci să scape de chinurile sale din prinsoarea gheții. Întemnițat în centrul cercului, fiecare din cele trei fețe ale sale devorează câte unul din trei oameni. 

Brutus, prietenul și trădătorul lui Iulius Cezar, și camaradul său, Cassius, sunt mestecați de Satana pentru rolul pe care l-ai jucat în devastatorul final al încercării lui Cezar de a unifica Roma. Iar, în gura centrală a lui Satana se găsește cel mai rău dintre muritorii din istorie, Iuda Iscariotul, care este condamnat să sufere prin mușcarea eternă a capului său și jupuirea pielii de pe spate cu mâinile Satanei, pentru crimele pe care le-a comis împotriva Fiului lui Dumnezeu. 

După aceste imagini înspăimântătoare, călătoria lui Dante prin Infern ajunge la un sfârșit terifiant. Virgiliu intră în acțiune, punându-l pe pelerinul îngrozit în spatele său și apoi ferindu-se de aripile lui Satana pe când urcă pe spatele demonului. Dante nu poate face altceva decât să încerce să rămână în viață în timp ce Virgiliu îl poartă mai întâi în jos, peste apele întunecate, și înapoi în sus, de-a lungul picioarelor Satanei, către suprafața pământului. Odată ajunși acolo, Dante își începe călătoria spre următorul tărâm al vieții de apoi, Purgatoriul. 

În curând, pe diane.ro., articole despre Purgatoriul și Paradisul lui Dante Alighieri din Divina Comedie!

CAPRICIILE lui Francisco Goya | Los Caprichos