Biografia lui Martin Heidegger | Viața și filosofia

 Martin Heidegger (născut pe 26 septembrie 1889, la Messkirch, Schwarawald, Germania, decedat pe 26 mai 1976, la Freiburgim Breiasgau, Germania de vest) a fost un filosof german considerat principalul exponent al existențialismului. Opera sa revoluționară în ontologie (studiul filosofic al ființei sau existenței) și metafizica sa au determinat evoluția filosofiei în secolul XX din Europa și au exercitat o influență virtual enormă asupra fiecărei alte discipline umaniste, incluzând critica literară, hermeneutica și teologia. 

Tinerețea și cariera timpurie ale lui Martin Heidegger

Martin Heidegger a fost fiul paracliserului bisericii romano-catolice din Messkirch, Germania. Deși a crescut în circumstanțe umile, evidentele sale daruri intelectuale i-au câștigat o bursă religioasă pentru a urma educația secundară în orașul învecinat, Konstanz.   

                                

Pe la vârsta de 20 de ani, Heidegger a studiat la Universitatea din Freiburg cu Heinrich Rickert și Edmnund Husserl. A primit un doctorat în filosofie în 1913, cu o dizertație despre psihologie, "Doctrina Judecății în psihologie: O contribuție pozitiv-critică la logică". În 1915, și-a încheiat teza de abilitare (o cerință pentru predarea la nivel universitar în Germania) despre teologul scolastic John Duns Scotus. 

În anul următor, studiul lui Heidegger al textelor protestante clasice ale lui Martin Luther, John Calvin și alții l-au condus la o criză spirituală, a cărui rezultat a fost respingerea religiei sale din tinerețe, romano-catolicismul. El a completat ruperea sa de catolicism căsătorindu-se în 1917 cu o luterană, Elfride Petri. 

Ca lector la Freiburg, începând cu 1910, a devenit aparent moștenitor la conducerea mișcării fondate de Husserl, fenomenologia. Scopul fenomenologiei a fost să descrie cât de exact posibil fenomenele și experiențele conștientului fără a apela preconcepții filosofice sau științifice despre natură, originea sau cauzele lor. De la Husserl, Heidegger a învățat metoda reducerii fenomenologice, prin care preconcepțiile fenomenelor conștiente sunt îndepărtate pentru a se revela esența sau adevărul primordial al lor. A fost metoda prin care Heidegger a pus în bun uz a sa "demontare" a abordărilor tradiționale ale metafizicii occidentale.      

În 1923, Heidegger a fost numit profesor asociat de filosofie la Universitatea Marburg. Deși a publicat foarte puțin la începuturile anilor 1920, prezența sa fascinantă pe podium i-a creat o poziție legendară printre studenții la filosofie din Germania. Într-un tribut mai târziu, Hannah Arendt (1906-1975), o fostă studentă a lui Heidegger, și unul dintre cei mai importanți filosofi politici din secolul XX, a descris renumele subteran al lui Heidegger ca fiind precum "veștile ale unui rege ascuns". 

Potrivit unei relatări mai târzii ale lui Heidegger, interesul său în filosofie a fost inspirat prin citirea în 1907 a lucrării "Despre mai multe suișuri și coborâșuri ale Ființei la Aristotel" (1862), avându-l ca autor pe filosoful german Franz Brentano (1838-1917). Studii ulterioare ale dezvoltării sale timpurii au fost scoase la lumină spre finele secolului XX, de publicarea   prelegilor sale din anii 1920. Ele arată influențele unui număr de gânditori și teme, incluzându-l pe filosoful danez Soren Kierkegaard a unicității ireductibile a individului, care a influențat existențialismul timpuriu al lui Heidegger; conceptul de "phronesis" sau înțelepciune practică a lui Aristotel, care l-a ajutat pe Heidegger să definească "Ființa" specifică a individului uman în termenii unui set de implicări și atașamente lumești; și noțiunea filosofului german Wilhelm Dilthey de "istoricitate", al ființei situate și determinate istoric, care a devenit crucială în perspectiva lui Heidegger despre timp și istorie ca forțele esențiale ale Ființei umane. 

Ființă și Timp

Publicarea, în 1927, a capodoperei lui Heidegger, "Sein und Zeit" ("Ființă și Timp"), a generat un nivel de incitare la care au ajuns puține opere de filosofie. În pofida aproapei obscurități impenetrabile, lucrarea i-a câștigat lui Heidegger promovarea la profesorat deplin la Marburg și recunoașterea ca unul din filosofii de frunte din lume. Densitatea extremă a textului a fost în parte provocată de evitarea de către Heidegger a terminologiei filosofice tradiționale în favoarea neologismelor derivate din germană, cel mai notabil "Dasein" (literar "ființă-acolo"). Heidegger a utilizat această tehnică pe mai departe, intenționând să demonteze teoriile și perspectivele filosofice tradiționale. 

"Ființă și Timp" începe ca o întrebare ontologică tradițională, pe care Heidegger o formulează ca "Seinfrage" sau "Întrebarea Ființei". Într-un eseu publicat în 1963, "Calea mea către fenomenologie", el a propus "Seinfrage" precum urmează: "Dacă Ființa este manifestată intr-o varietate de înțelesuri, atunci care este înțelesul fundamental al controlului său? Ce înseamnă Ființa? Dacă, cu alte cuvinte, există multe feluri de Ființă sau mai multe feluri în care existența poate fi afirmată despre un lucru, care este cel mai fundamental tip de Ființă, modul în care poate fi afirmată în toate lucrurile? Pentru a adresa potrivit această întrebare, Heidegger a găsit necesar să-și asume o investigare fenomenologică preliminară a Ființei individului uman, pe care a numit-o "Dasein". În străduința lui s-a aventurat pe un teren filosofic care a fost întru totul nebătătorit. 

Cel puțin, din timpul lui Rene Descartes (1596-1650), una din problemele de bază ale filosofiei occidentale fusese de a se stabili o fundație sigură presupusă a lumii din jur de către omul individual. , pe baza fenomenelor sau experiențelor despre care el putea fi sigur. Această abordare implicită a presupus o concepție a individului ca un subiect doar "gândind" (sau "substanță gânditoare") care este radical dinstinct față de lume și, de aceea, izolat cognitiv față de ea. Pentru Heidegger, "Ființa" individului, întru totul, implică angajarea cu lumea. Caracterul fundamental al "Dasein" este o condiție  a deja "Ființei-în lume", a fi deja produs în casa lui, implicat în lume sau dedicat altor indivizi și altor lucruri. Implicarea și atașamentul practice ale "Daisen" sunt, de aceea, mai mult bazate pe ontologie decât pe subiectul gânditor și alte abstracții carteziene. În conformitate, "Ființă și Timp" dă întâietate unor concepte ontologice precum "lumea", "cotidianul" și "ființării cu alții". 

Totuși, cadrul "Ființei și Timpului" este plin de o sensibilitate (derivată din protestantismul secularizat) care accentuează supremația păcatului originar. Concepte încărcate emoțional ca "angst", "vină", și "cădere" sugerează că lumescul și condiția umană sunt esențial un blestem. Se pare că Heidegger a adoptat implicit critica "societății maselor" confirmată de gânditori din secolul al XIX-lea precum Kierkegaard și Friedrich Nietzsche, o perspectivă ce fusese bine stabilită în profesoratul său intolerant de la începutul secolului XX. Această temă este ilustrată în tratarea din "Ființă și Timp" a autenticității, unul din conceptele centrale din această lucrare. Punctul de vedere al lui Heidegger a părut să fie că majoritatea ființelor umane duc o existența care este lipsită de autenticitate. Mai degrabă decât să se confrunte cu propria lor finitudine (reprezentată mai presus de orice de inevitabilitatea morții), acestea caută distrugere și scăpare în modalități neautentice precum curiozitate, ambiguitate și vorbire deșartă. Heidegger a caracterizat o astfel de conformitate în termenii noțiunii anonimului, "das Man". În consecință, posibilitatea unei autentice ființări în lume a părut că prevestește emergența unei noi aristocrații, spirituale. Cei dintr-o astfel de aristocrație ar fi fost capabili să urmărească "chemarea conștiinței" pentru a-și îndeplini potențialul de a fi un "sine". 

O altă trăsătură distinctă din "Ființă și Timp" este abordarea să a temporalității. Heidegger credea că ontologia occidentală clasică, de la Platon la Immanuel Kant, adoptase o înțelegere statică și neadecvată a ceea ce înseamnă să fii om. În cea mai mare parte, gânditorii anteriori concepuseră Ființă oamenilor în termeni de proprietăți și modalități ale stării de obiect. În consecință, în "Ființă și Timp", Haidegger a pus accentul pe Ființarea în lume ca "Existenz", o formă de a fi care este mai curând "extatică" decât pasivă, orientată către propriile sale posibilități. Din acest punct de vedere, una din trăsăturile neautenticului "Dasein" este că eșuează să-și actualizeze Ființa sa. Pasivitatea sa existențială devine de nediferențiat de ființa neextatică, inertă a muritorilor. 

Problema istoricității, așa cum a fost discutată în partea a doua din "Ființă și Timp", este una din cele mai prost înțelese secțiuni ale lucrării. "Ființă și Timp" este, de obicei, interpretată ca favorizând punctul de vedere al unui "Dasein" individual: Interesele sociale și istorice sunt intrinsec străine de abordarea de bază a lucrării. Cu toate astea, cu conceptul istoricității, Heidegger a indicat că chestiunile și temele istorice sunt subiecte legitime ale cercetării ontologice. Concepția istoricității sugerează că "Dasein" întotdeauna "temporalizeaza" sau acționează în timp, ca parte a unei colectivități sociale și istorice mai extinse, ca parte a oamenilor ori "Volk". Astfel, "Dasein" posedă o moștenire asupra căreia trebuie să acționeze. Istoricitatea înseamnă, așadar, a lua o decizie care să actualizeze elementele proeminente ale trecutului colectiv. Heidegger evidențiază că "Dasein" este orientat spre viitor, răspunde trecutului în contextul prezentului, în scopul viitorului. Tratarea istoricității a lui Heidegger constitue, în acest fel, un răspuns polemic față de istoricismul tradițional al lui Leopold von Ranke, Johann Gustav Droysen și Wilhelm Dilthey, care văzuseră viața umană ca "istorică" în sensul că aceasta era pasivă și lipsită de intenționalitate. Acest fel de istoricism a eșuat să înțeleagă istoria ca un proiect pe care oamenii și-l asumă pentru a răspunde trecutului lor colectiv, trasându-și viitorul. 

Filosofia mai târzie a lui Martin Heidegger

La scurt timp după ce a finalizat "Ființă și Timp", Heidegger a devenit nesatisfăcut de abordarea de bază a lucrării. Într-adevăr, a doua carte, proiectată , urmând să se numească "Zeit und Sein" (Timp și Ființă) nu a fost niciodată scrisă. Îndoielile lui Heidegger au fost centrate pe noțiunea de "Daisen", una din inovațiile de frunte din "Ființă și Timp". În retrospectivă, Heidegger a găsit lucrarea ca menținând preconcepții subiective și antropologice pe care el încercase să le depășească. Ironic, deși tratatul lui Heidegger începuse prin a formula "Seinsfrage", chestiunea Ființei, ulterioara serie de argumentații nu a reușit nicicând să revină la această temă. 

În scrierile următoare ale lui Heidegger, "Seinsfrage" s-a întors treptat la această chestiune. Totuși, simultan, Heidegger a devenit tot mai îndoielnic de capacitatea filosofiei de a articula "adevărul" Ființei. Din ce în ce mai mult, a tins să vadă metafizica occidentală ca fiind afectată fără speranță de erori și pași greșiți, fără a avea un punct util de plecare. În loc de asta, a îndrăgit puterea poeziei, în special a lui Friedrich Holderlin și Rainer Maria Rilke, de a dezvălui misterele Ființei. 

În 1928, Heidegger a acceptat catedra de filosofie de la Freibug, ocupată anterior de Husserl. A fost decan al Universității din 1933 până în 1934. Din 1936, a avut conferențieri importante despre Nietzsche, deși acestea au rămas nepublicate până la începutul anilor 1960. Lucrarea sa, "Contribuții la filosofie", scrisă în intervalul 1936-1938, dar nepublicată până în 1989, a fost văzută de de unii interpreți ca mult așteptata urmare a "Ființei și Timpului". Acestei opere, totuși, i-au lipsit claritatea și forța altor scrieri din anii 1930, precum puternicul eseu "Originea operei de artă" (1936). 

Poate că declarația desăvârșită a filosofiei lui Heidegger este "Scrisoarea despre umanism" (1946). În acest text, implicările lumești și practice ale lui "Dasein" par aidoma unor amintiri neclare și distante. În loc de asta, Heidegger a filosofat cu hotărâre din perspectiva Ființei, căreia i-a pretins un mod de acces privilegiat și direct. El a făcut proclamări pregnante și misterioase, dintre care unele sunt abia inteligibile, și a discreditării rațiunii ca "adversar încăpățânat al gândirii". Această lucrare și alte scrieri mai târzii au părut frecvent să fie la graniță cu misticismul, așa cum, în "Ce este numit gândire?" (1954), Heidegger a scris laconic despre o împătrime: zei, oameni, pământul și cerurile. 

Mai apoi, Heidegger a clamat că " a Ființei Căutare" era o trăsătură distinctă a vieții moderne. Într-unul din rarele sale interviuri, pentru magazinul german "Der Spiegel", a fost presat să ofere puțină înțelepciune practică pe care filosofia o putea recomanda într-o epocă de tulburări. Heidegger a ridicat din umeri în disperare: "Numai Dumnezeu ne poate salva!" O astfel de proclamație l-a făcut pe colegul său, Karl-Otto Apel, să sugereze sardonic că Heidegger suferea de o "uitare a rațiunii". 

O altă temă majoră a scrierilor postbelice ale lui Heidegger a fost tehnologia. După părerea sa, tehnologia ajunsese să domine toate aspectele vieții moderne. În una din cele mai susținute meditații ale sale pe această temă, "Chestiune privind tehnologia" (1949), a explicat cum tehnologia epocii moderne a transformat totalitatea Ființei în doar "marfă", o rezervă aflată la dispoziție pentru a fi dominate și manipulate ființele umane. "Omul modern" s-a lamentat el, "ia întreagă Ființă ca motiv brut pentru producție și o supune întru totul lumii obiectelor pentru a înlătura totul în scopul producției". Din această perspectivă, a argumentat el, finalul celui de-al doilea război mondial nu contează cu adevărat, atât vreme cât toți actorii politici majori ai vremii (puteri aliate precum Germania și Japonia) au "tot legal sub pendularea pernicioasă" a ceea ce el a numit "înarmarea" tehnologiei. 

Martin Heidegger și nazismul

În lunile de după numirea lui Adolf Hitler drept cancelar al Germaniei, în ianuarie 1933, universitățile germane au ajuns sub presiunea crescândă de a sprijini "revoluția națională" și de a elimina învățații evrei și învățăturile doctrinelor evreiești, precum teoria relativității. În aprilie 1933, Heidegger a fost ales rector al Universității Freiburg. O lună mai târziu, a devenit membru al partidului nazist. Până în aprilie 1934, când a demisionat din funcția de rector, a ajutat la instituirea programelor educaționale și culturale naziste la Freiburg, și a promovat viguros practicile regimului nazist. Încă din spre sfârșitul anilor 1920 criticase natura defectuoasă a sistemului universitar german, în care specializarea și ideologia libertină excludeau atragerea unei mai mari unități. Într-o scrisoare din 1929, el a deplâns progresiva "evreizare" a universității germane. A apelat pentru reorganizarea universitară conform "Fuhrerprizip" nazist, și a celebrat faptul că viața universitară va fi împletită cu statul și nevoile "Volk" german. În decursul primei luni a rectoratului său, i-a trimis o telegramă lui Hitler, îmboldindu-l să amâne votarea întâlnirii a rectorilor universitari până când "Gleichschatung" (eufemismul nazist pentru înlăturarea oponenților politici) era finalizată. În toamna anului 1933, a început un tur de discursuri în favoarea referendului naționalist al lui Hitler pentru retragerea Germaniei din Liga Națiunilor. Heidegger a continuat să-l sprijine pe Hitler în anii de după rectoratul său. 

La finele războiului, în 1945, o comisie de dezonorare a universității l-a găsit vinovat de "a plasa conștient prestigiul reputației sale universitare... în serviciul revoluției național-socialiste", și i s-a interzis să predea pe mai departe (interdicția i-a fost eliminată în anul 1950). În anii ulteriori, în pofida rugăminților prietenilor și asociaților săi de a-și dezaproba trecutul nazist, Heidegger a refuzat să facă asta. În schimb, a preferat să citeze o maximă a poetului francez Paul Valery: "Cel care gândește măreț, trebuie să greșească măreț". 

Moștenirea lui Heidegger

Gândirea lui Heidegger a fost prejudiciată și din alte motive. Unii au sugerat că metoda sa fenomenologică s-a bazat pe o iluzie grandioasă și că a lui căutare a "Ființei gânditoare" a fost deghizată ca una de căutare a unei fel de credințe în Dumnezeu. În același sens, unii au acuzat că terminologia abstrusă a lui Heidegger nu a fost decât o mască mistificand o abordare mai tradițională a filosofiei. Oricum, metaforele sale rămân mai curând a fi interpretate în terminologia filosofică obișnuită pe care el a respins-o. 

Biografia lui Theodor Adorno | Viața și opera