sâmbătă, 4 mai 2013

Golgota fără anotimpuri - Un poem de Ioan Barb


Am descoperit de curand un poet, Ioan Barb.
"Golgota fără anotimpuri" este o poezie inspirata, tocmai potrivita acestei seri dinaintea Invierii, a maretei sarbatori de Paste.
Trebuie sa mentionez ca l-am gasit pe Ion Barb pe un site frumos, pe care vi-l recomand, numit Reteaua literara.

se făcea că păşeam lângă tata urcam pe un deal
era ziua pe la amiază deodată s-a întunecat
o pâclă neagră ca păcura ţâşnea din cer ne curgea de pe umeri
încât nu ne vedeam nici genunchii tremurând
cineva ne-a făcut semn să stăm
ne-am uitat unul la altul înspăimântaţi
semăna cu un înger umbra lui acoperea cerul
de la un capăt la altul
ce vrei să facem Doamne? a murmurat tata
din spatele unui oftat
de ce-mi spui mie Domn? s-a lamentat îngerul
sunt doar un slujitor
acum se face judecata lumii a adăugat de la mari înălţimi
ne-a lăsat să plecăm mai departe prin întuneric
apoi un fulger a brăzdat cerul de la un capăt la celălalt
vedeam chipul durerii bătut în cuie pe lemn
ne-am întors faţa în altă parte tăceam
auzeam cum creşte barba morţilor de sub pietre
şi deodată s-a luminat să mergem mai departe a şoptit tata
am urcat pe sub cruce
două picături de sânge ni s-au rostogolit
pe umeri şi deodată aerul s-a îmbrăcat în cristal
hainele noastre străluceau mai albe ca inul topit
l-am văzut şi pe vecinul Ion venind către noi
( nu ne lăsase niciodată să culegem nucile
de pe crengile aplecate peste gardul nostru)
acum se opintea cu o cobiliţă pe umeri
sunt zilele lui rele a spus cineva
îmi era milă de el aşa aplecat de păcate
în faţa crucii a căzut în genunchi
ne uitam eu şi tata prin carnea lui
cum priveşti prin sticla afumată a lămpii
am început să plâng stătea aşa spăşit fără inimă
cu ochii plecaţi de copil vinovat
apoi s-a auzit o bufnitură când s-a prăbuşit cu faţa la pământ
o mână s-a întins de pe cruce a apucat cobiliţa cu zile rele ele l-a ridicat ca pe un copil du-te în pace şi să nu mai păcătuieşti
auzeam ca un susur blând în gura izvorului
n-am îndrăznit să ridic ochii
îl vedeam doar pe vecinul Ion cum cobora dealul uşor
făcea câte trei paşi deodată
prin carnea limpezită zăream o scânteie sub coaste
înţelegeam nu i se împliniseră încă zilele şi nici vremea
când putea să treacă Iordanul pe malul pe care stăteam noi
în spatele crucii se căsca un hău
e gura morţii deschisă încă de la facerea lumii
nu te uita acolo mi-a şoptit tata
priveam amândoi spre locul unde El era răstignit gol
deasupra cerului
dar nu-l mai vedeam
îi crescuse pe trupul zdrobit lumina strălucea
mai tare ca soarele
albea împrejurul şi morţii de pe crucile între care
era bătut în cuie
toate lucrurile erau spălate în aceeaşi ploaie de la început

Un comentariu:

voxer spunea...

https://www.facebook.com/barb.ioan.3