joi, 11 februarie 2016

Judecata nesăbuită a lumii | Poveste de Osho

Am să vă spun o povestioară. S-a petrecut în China, pe vremea lui Lao Tzu, iar acesta o îndrăgea foarte mult. Povestea a fost repetată de numeroase generaţii de adepţi adepţi ai lui Lao Tzu, găsindu-i-se semnificaţii tot mai bogate. Povestea a căpătat amploare, a devenit un reper al vieţii.

Osho
Povestea este simplă... Trăia odată într-un sat un om bătrân foarte sărac, dar invidiat de regi şi împăraţi din cauza calului său preafrumos. Un astfel de cal, atât de splendid, măreţ şi viguros nu mai fusese văzut niciodată! Capetele încoronate au vrut să-l cumpere şi au oferit pentru el sume fabuloase, însă bătrânul obişnuia să le spună, "Acesta nu este un cal pentru mine, ci o persoană, şi cum aş putea vinde o persoană? El îmi este prieten, şi nu o posesiune. Cum să vând un prieten? Nu, nu este posibil!" Moşneagul era sărman, avea multe oferte, dar nu şi-a vândut nicicând calul!

Într-o dimineaţă, când se aştepta cel mai puţin, nu şi-a mai găsit calul în grajd. Toţi sătenii s-au strâns în faţa casei sale şi i-au spus, "Bătrân nebun! Ştiam demult că într-o zi o să-ţi fie furat calul! Eşti atât de sărac, şi nu aveai cum să păzeşti un animal atât de preţios! Ar fi fost mai bine să îl vinzi. Puteai obţine pentru el orice preţ ai fi cerut. Acum calul s-a dus. Este un calvar, o nenorocire!"

Moşul le-a răspuns, "Nu împingeţi lucrurile atât de departe! Spuneţi, pur şi simplu, că acel cal nu mai este în grajd. Acesta este un fapt; orice altceva este o speculaţie. Cum aţi putea şti dacă este un necaz sau nu? Cum puteţi şti asta?"

Oamenii i-au zis, "Nu încerca să ne prosteşti. Poate că nu suntem mari filosofi, dar aici nu este nici o filosofie. Este simpla realitate că ai pierdut o comoară, şi asta este o lovitură a soartei!"

Bătrânul nu s-a dat bătut, " Eu mă voi limita la faptul că grajdul este gol şi calul este plecat. Nu am cum să ştiu altceva. Dacă este o nenorocire ori o binecuvântare, acest fapt nu reprezintă decât o frântură, un fragment al realităţii. Cine ştie ce urmează să se întâmple în curând?"

Oamenii au râs de s-au prăpădit. S-au gândit că moşneagul înnebunise, dăduse în mintea copiilor. Dintotdeauna li se păruse că îi lipsea o doagă. În caz contrar, şi-ar fi vândut calul şi ar fi trăit înconjurat de bogăţie! El abia îşi ducea traiul cu meseria de tăietor de lemne, era încărcat de ani, dar continua să doboare copaci în pădure şi să îi vândă. Îşi ducea zilele de azi pe mâine, în sărăcie şi umilinţă. Acum era întru totul sigur că îşi pierduse minţile!

După cincisprezece zile, într-o noapte, ca din senin, calul s-a întors. Nu fusese furat, ci fugise în sălbăticie. În plus, nu a revenit singur, ci însoţit de o duzină de cai sălbatici. Sătenii s-au adunat iarăşi şi au spus, "Bătrâne, tu ai avut dreptate şi noi am greşit. Nu a fost o nenorocire, ci s-a dovedit a fi un noroc. Ne pare rău că ne-am înverşunat în greşeală!"

Moşul le-a explicat, "Din nou mergeţi prea departe! Spuneţi doar că mi s-a întors calul şi că a adus o duzină de alţi cai cu el, dar nu judecaţi asta. Cine ştie dacă este o binecuvântare ori nu? Este numai o parte, un fragment al existenţei. Dacă nu cunoaşteţi intreagă poveste, ci numai un pasaj din ea, cum puteţi să apreciaţi despre ce este vorba? Citiţi numai o frază dintr-o pagină, cum puteţi să judecaţi intreagă pagină? Citiţi un singur cuvânt dintr-o frază, cum aţi putea să trageţi o concluzie despre intreaga frază? Şi, nu aveţi cunoştiinţă nici măcar despre un singur cuvânt. Viaţa este atât de vastă şi va închipuiţi că puteţi desluşi sensul întregului! Nu spuneţi că acest lucru este un noroc, nimeni nu are cum să ştie asta! Iar eu sunt fericit în a mea ne-judecată, aşa că nu mă abateţi de la fericirea mea."

De data asta, oamenii nu au mai comentat prea mult. Poate că bătrânul avea din nou dreptate! Au rămas tăcuţi în prezenţa sa, deşi înlăuntrul lor credeau că era o greşeală. Avea, doar, încă doisprezece cai în plus! Aceştia trebuiau numai să fie îmblânziţi, struniţi şi puteau fi vânduţi pentru o sumă frumuşica!

Bătrânul avea un fiu tânăr, unul singur. Acesta a început să domesticească caii sălbatici, dar, după o săptămâna a fost aruncat de pe spinarea unui armăsar nărăvaş şi şi-a rupt picioarele. Oamenii s-au strâns încă o dată pentru a judeca ceea ce se petrecuse. Ne grăbim atât de mult să ne dăm cu părerea! Ei au zis, "Ai avut iarăşi dreptate. Nu era o binecuvântare, ci un necaz. Singurul tău băiat nu se mai poate ţine pe picioare, singurul tău sprijin la bătrâneţi! Acum eşti mai nenorocit ca niciodată!"

Moşul le-a răspuns, "Sunteţi obsedaţi în a judeca prezentul. Nu mergeţi atât de departe. Spuneţi doar că fiul meu şi-a rupt picioarele. Cine ştie dacă este un ghinion ori un noroc în viitor? Nimeni nu ştie. Este numai un crâmpei, un fragment, şi niciodată nu ni se va oferi mai mult. Viaţa vine în bucăţi, în episoade, şi nu o poţi judeca decât în totalitate."

Au trecut câteva săptămâni, şi s-a pornit un război cu o ţară vecină, iar toţi tinerii au fost luaţi cu arcanul la oaste. A fost lăsat acasă doar fiul bătrânului, întrucât era olog. Sătenii s-au adunat, plângând şi jelind, pentru că din fiecare casă fusese răpit cel puţin un flăcău. Şi erau puţine şanse ca vreo unul din ei să se întoarcă fiindcă ţara învecinată era mai mare, mai puternică decât a lor, şi războiul era pierdut chiar de la început!

Plângând şi jelind au venit oamenii la moşneag, şi i-au spus, "Dreptatea a fost de partea ta, moşule! Dumnezeu ştie cum, dar ai avut dreptate că accidentul fiului tău a fost o binecuvântare. Chiar dacă este olog, a rămas totuşi cu tine. Fii noştri sunt pierduţi pentru totdeauna. Cel puţin, al tău este în viaţă, ferit de pericole, şi, puţin câte puţin, va reîncepe să meargă. Poate că va şchiopăta niţel, dar va fi bine."

Bătrânul i-a mustrat iarăşi, "Îmi este imposibil să vorbesc cu voi, tot judecaţi, şi judecaţi, şi interpretaţi. Nimeni nu are cum să ştie nimic! Spuneţi că fii voştri au fost înrolaţi cu forţa în armată, iar fiul meu nu a fost. Nimeni nu ştie dacă acest lucru este un necaz sau o fericire. Nimeni nu este capabil să ştie asta. Numai Dumnezeu ştie!"

Atunci când spunem că doar Dumnezeu ştie, înseamnă că Totalitatea ştie. Nu judecaţi, căci în acest fel nu veţi fi niciodată în stare să deveniţi una cu Totalitatea. Va zoriţi să ajungeţi la concluzii, bazându-va pe fragmente, crâmpeie de care sunteţi obsedaţi, de lucruri mărunte văduvite de semnificaţie. Iar sufiştii insistă foarte mult pe faptul că nu va pasă că sunt lucruri cu totul dincolo de voi, şi până şi despre ele vă daţi cu părerea!

Starea voastră de conştientizare este pe o treaptă foarte joasă. Trăiţi în valea întunecată a nenorocirilor, frământărilor şi, din cele mai întunecate văi ale orbirii îl judecaţi până şi pe Buddha. Chiar şi Buddha nu scapă judecăţii voastre! Chiar şi Iisus este judecat de voi. Nu numai judecat, ci şi răstignit, judecat şi găsit vinovat, judecat şi pedepsit!

Sursă: Osho - "Until You Die"/"Până când mori" 


Articole din acelaşi domeniu în Blogul Dianei:

Căutarea călăuzei spre adevăr | Poveste de Osho

Umbra sfânta | Poveste de Osho

Osho: Ochi de pictor | Povestea lui van Gogh
loading...

Un comentariu:

  1. FRUMOS SI ADEVARAT ! FIECARE SA NE TRAIM VIATA,ACUM ,SECUNDA CU SECUNDA,MINUT CU MINUT ORA CU ORA ZI CU ZI,CA NICIODATA NU STIM DACA VOR MAI FI SI ALTE SECUNDE ,MINUTE,SAU ZILE IN ...VIITOR !
    >MARELE IBRAILEANU SPUNEA, CA NICIODATA SA NU-I SPUI UNUI PRIETEN CA TE VEI INTALNII NEGRESIT CU EL A DOUA ZI,CA ATUNCI POTI FI ,INTR-O ALTA LUME, PLINA DE DUMNEZEIRE ... AVEM SI NOI POVESTILE NOASTRA ROMANESTI FOARTE FRUMOASE,ASA CUM SUNT TOATE POVESTILE LUMII, VII SI NEVATAMATE ...

    RăspundețiȘtergere