Prea rușinos pentru a dansa | Poveste de Paulo Coelho

 Când eram adolescent, am invidiat marii dansatori de pe strada mea și am pretins că am de făcut alte lucruri la petreceri, precum a mă implică în conversații. Dar, de fapt, eram înspăimântat că voi arăta ridicol și, de aceea, nu riscam să fac nici măcar un pas de dans. 

Până într-o zi, când o fată pe nume Marcia, m-a chemat pe ring în fața tuturor. Vino!           

I-am spus că nu-mi place să dansez, însă ea a insistat. 

Toți cei din grup se uitau la noi și, pentru că eram îndrăgostit (dragostea este capabilă de atât de multe lucruri), nu am putut să mai refuz. 

Nu am știut cum să urmez pașii, însă Marcia nu s-a oprit; a continuat să danzeze ca și cum aș fi fost Rudolf Nureyev. 

Uită de ceilalți și fii atent la bas, mi-a șoptit în ureche. Încearcă să urmezi ritmul. 

În acea clipă am înțeles că nu trebuie întotdeauna să învățăm cele mai importante lucruri, ele sunt deja parte a naturii noastre. 

Când devenim adulți și când îmbătrânim, avem nevoie să dansăm. Ritmul se schimbă, însă muzica este parte a vieții, iar dansul este consecința lăsării ritmului să vină înăuntrul nostru. 

Dansez încă ori de câte ori pot. Când dansăm, lumea spirituală și lumea reală ajung să coexiste fără vreun conflict între ele.

Așa cum a spus cineva odată, balerinele clasice sunt tot timpul pe vârfurile picioarelor întrucât, în același timp, ele ating pământul și ajung la cer. 

Codul ospitalității: Poveste cu tâlc de Paulo Coelho