Miturile despre iad

 Iadul sau infernul este un loc de pedeapsă după moarte, ori, în termeni mai abstracți, o stare de damnare spirituală. În religii și mitologii care separă morții în funcție de comportamentul lor din viață sau de puritatea sufletelor lor, cei păcătoși merg în iad, iar cei buni în ceruri. 

Iadul este asociat cu conceptul lumii subpământene. În mituri din multe culturi străvechi, lumea subterană era tărâmul misterios și întunecat al celor morți. Deși imaginat, de obicei, ca un regat de sub pământ corelat cu peșteri și găuri de la suprafața solului, infernul nu a fost mereu un loc de pedeapsă. Abia mai târziu, sisteme de credințe au introdus ideea unei vieți de apoi în care păcătoșîi erau pedepsiți, iar iadul era tărâmul unde se petrecea acest lucru.  

                                  

Iadul apare în credințe și mitologii din numeroase culturi. Trăsături comune ale infernului includ o căldură arzătoare sau o răceală de gheață, întunericul (simbolizând separarea sufletului de lumină, bunătate și adevărul divin), agonia fizică reprezentând suferința spirituală, și diavoli ori demoni care îi chinuiesc pe cei damnați. 

Versiunea hinduistă a iadului

Hinduismul este bazat pe credința că fiecare suflet trăiește mai multe vieți. Un suflet își poate petrece timpul în oricare din 12 iaduri pentru a plăti pentru acțiunile greșite din decursul vieții sale dar, în cele din urmă, renaște în lume. În religia jainistă, asociată cu hinduismul, păcătoșîi merg într-un iad numit "Bhumis", unde demonii îi fac să sufere până când își compensează orice rele comise în viață. 

Versiunea buddhistă a iadului

Există numeroase variante ale buddhismului care nu includ un infern, dar unii buddhiști au în continuare credința tradițională în până la 136 de iaduri. Unul din acestea, în care se poate duce sufletul unui mort, drept pedeapsă, depinde de acțiunile acelei persoane în cea mai recentă viață a sa. Unele doctrine buddhiste vorbesc despre "Karmavacara", tărâmul percepțiilor fizice și senzoriale, ca o serie de infernuri. Credința chineză că sufletele sunt pedepsite după moarte pentru a plăti pentru păcate sau greșeli făcute de-a lungul viețîi combină unele idei buddhiste cu elemente ale mitologiei tradiționale chinezești taoiste. 

Versiunea europeană precreștină a iadului 

Înainte să dea creștinismul propriile sale înțelesuri conceptelor de iad și rău, paganii din Europa își imaginau laturile întunecate ale vieții de apoi. Nordicii aveau credințe în Hel, zeița asemeni unui cadavru a morții, o regină a unui ținut subpamantean, înfiorător, populat de cei care muriseră din cauza bătrâneții și a bolilor. Această viziune a infernului implica și o teamă față de moarte și oroarea mormântului rece, întunecat, descompunerii, dar nu sugera un loc de pedeapsă. 

Lumea subterană grecească era împărțită în trei regiuni: Hades, Tartarus și Elysium. Cei mai mulți oameni care piereau ajungeau în regatul zeului Hades. În cea mai adâncă parte a acestei lumi subpământene, Tartar, un loc de o întunecime înspăimântătoare, cei mai mari păcătoși sufereau pedeapsa veșnică din mâinile Furiilor. A treia regiune, Elysium sau Campiile Elizee, era cea în care oamenii excepționali de drepți și buni mergeau după moarte. 

Versiunea persană a infernului

Imaginea iadului ca un spațiu de chinuire a păcătoșilor a fost inclusă întru totul în mitologia persană provenită din credințe întemeiate în anii 500 î.Hr., de Zoroastru. Potrivit credinței zoroastriene, sufletele sunt judecate după moarte pe un pod, unde viețile lor sunt cântărite. Dacă rezultatul cântăririi este bun, podul se lărgește și le poartă către ceruri. Dacă sufletele judecate se dovedesc a fi rele, podul se îngustează și le aruncă în jos, într-un iad îngrozitor. Cei ale căror vieți au constat dintr-un amestec egal de bine și rău se îndreaptă către un ținut numit "hamestagan", în care acestea sunt supuse atât căldurii, cât și frigului. 

Varianta evreiască a iadului 

Evreii timpurii își numeau lumea subpământeană "Sheol" și o descriau că fiind un loc liniștit, trist, în care se duceau toate sufletele.  Prin anii 200 î. Hr., sub influența zoroastrianismului și altor credințe învecinate, evreii au adoptat ideea judecății pentru cei morți. Lumea de apoi a devenit un rai pentru cei buni și un iad pentru cei răi. 

Un râu de foc cunoscut ca Gehenna trecea prin iad, întreaga regiune fiind numită, de fapt, Gehenna (Ghenă). Mulțimi de demoni locuiau acolo, la fel ca zeii și zeițele grecilor, romanilor, celților și altor popoare. Unele interpretări au descris infernul ca având o serie de niveluri sau cercuri tot mai mici , precum un munte, șapte-etajat, cu piscul îndreptat în jos. Păcătoșii condamnați în iad îndurau chinurile focului jumătate de an. În restul timpului sufereau din pricina unui și mai mare chin, cel al unui frig cotropitor. 

Versiunea creștină a infernului

Credința creștină a fost clădită după noțiunea evreiască a iadului, un loc de pedepsire a creștinilor și casa lui Satana, diavolul conducător, împreună cu toți demonii sau îngerii săi căzuți. Cel mai adesea, infernul a fost descris ca fiind străbătut de flăcări și o căldură insuportabilă. Numeroase scrieri creștine timpurii au evidențiat agoniile păcătoșilor din iad, în care demonii îi fierbeau în cazane și îi străpungeau cu furci. În astfel de interpretări ale infernului, pedepsele erau diferențiate pentru a se potrivi unor păcate specifice. 

În decursul Evului Mediu, creștinii au gândit uneori iadul ca gură de foc a unui dragon / balaur înghițind păcătoșîi. În "Divina Comedie" a lui Dante Alighieri apar multe tradiții mitologice. Alighieri a portretizat iadul ca un spațiu de pedeapsă, coborând prin mai multe niveluri în care erau chinuite diverse categorii de păcătoși. Dante a descris, de asemeni, un tărâm pe care creștinii au ajuns să-l numească purgatoriu, situat între iad și rai. Credința creștină includea și posibilitatea ca un suflet din purgatoriu să poată, după pedepsire și adevărată pocăînță, să-și croiască drum spre ceruri și mântuire. 

Versiunea islamică a iadului

Musulmanii au moștenit viziunea lor despre iad, la fel ca multe elemente din credința lor, de la evrei și creștini. Iadul islamic este numit "Jahannam" (ori, câteodată, "Gehenna). "Jahannam" poate fi portretizat ca un monstru devorator, suflând foc, sau ca un ținut multistratificat, de sub pământ, a cărui principală caracteristică este focul. Ca și în mitologia persană, sufletele celor morți trebuie să treacă peste un pod al judecății, mai îngust că lama unei săbii și mai fin deat o ață, care se întinde către Johannam și paradis. Păcătoșîi și necredincioșii cad în iad. Tipul de pedeapsa primită de fiecare se potrivește păcatelor sale. 

Cerurile: Simbol și semnificație