O istorie a chibriturilor

 Punctul de pornire a istoriei chibriturilor, din China, a fost cumva neglijat în favoarea altor invenții chinezești precum praful de pușcă, busola, hârtia și tipărirea. De fapt, în China antică s-a ivit o formă timpurie a chibriturilor, constând din așchii de pin cufundate în sulf. Deși nu erau capabile să provoace o flacără prin ele însele, au îmbunătățit semnificativ intensitatea a celui mai mic foc. 

"Sclavii" care aprindeau focul

Există trei mențiuni cunoscute despre chibriturile timpurii, cea mai veche datând de la sfârșitul secolului al X-lea. O lucrare intitulată "Note despre ciudățenii și supranatural", atribuită lui Tao Gu, menționează: " Un om ingenios a pus la punct metoda de înmuiere a așchiilor de pin în sulf și a le menține pentru întrebuințare. Aceste așchii se aprindeau la cea mai mică expunere la o flacără, producând un foc asemănându-se unuia al unor  vârfuri de cereale. Astfel de așchii, intitulate inițial "sclavul aducând foc", și-au câștigat numele de "bețe de foc" odată ce au început să fie comercializate.     

   

Se știe bine că în decursul călătoriei lui Marco Polo în China, aceste bețișoare de foc erau utilizate în Hangzhou, probabil în jurul anului 1291. Potrivit unui scriitor mai târziu, Tao Zunyi, care a trăit la Hangzhou la mijlocul secolului al XIV-lea, aceste așchii cu sulf erau folosite de "doamnele sărăcite de la curte" în nordul statuttui Qi, cucerit de turci spre finele secolului al VI-lea. Presupus, femeile nobile nu puteau îndeplini sarcina manuală ușoară pentru orice servitoare de a aprinde focul și aveau nevoie de tot felul de instrumente utile când era silite să silite să aibă grijă independent de gospodăriile lor. 

Întrucât nu știm mai mult despre versiunile străvechi de utilizare a chibriturilor, să facem un salt peste câteva secole și la circa 10.000 de kilometri către vest, în Europa epocii moderne. 

Experimente și erori

Primele chibrituri practic "reale" au fost inventate în 1805 de francezul Jean Chancel. El a săturat vârful chibritului cu un amestec de triclorid de antimoniu, sulf, gumă arabică și zahăr. Apoi, a trebuit să-l cufunde într-o sticlă de azbest conțînând acid sulfuric pentru a-l aprinde. Era o metodă scumpă, periculoasă și neconvenabilă, însă beneficiile sale au prevelat asupra riscurilor, și, curând, a fost lansată producția în masă. 

Chibriturile au ajuns chiar și în îndepărtată Rusie. În noiembrie 1824, Pușkin i-a scris fratelui său de pe proprietatea lui din Trigorskoye. El i-a cerut acestuia să-i trimită chibrituri cu sulf (pe lângă cărți, cărți de joc, muștar și brânză). Dacă tot suntem în domeniul literaturii, să nu uităm de povestea sfâșietoare a lui Andersen în care o fetiță a folosit chibrituri cu sulf în noaptea rece în care a fost lăsată pe afară. 

Experimente legate de compoziția capetelor chibriturilor și metoda lor de aprindere au continuat de-a lungul secolului al XIX-lea. Inventatorii au încercat să rezolve trei probleme principale: combustia spontană, scânteile răspândite și toxicitatea. Se pare că aceste chestiuni au avut un succes destul de mare. De exemplul, chibriturile inventate de englezul John Walker, îmbunătățite de Scot Isaac Holden și patentate de Samuel Jones. Acestea au fost vândute cu numele comercial de Lucifer!

Totuși, aceste chibrituri avea tendința de a exploda în mâinile utilizatorului, împrăștiind numeroase scântei ce puteau porni incendii. Totodată, miroseau groaznic, precum sulful din iad! Interesant, deși nu au rezistat mult pe piață, până la începutul secolului XX, în jargonul american cele mai multe chibrituri erau numite în mod obișnuit ca "Luciferi". 

Oricum, comparată cu dubioșii "Luciferi", următoarea generație de chibrituri, dezvoltată de francezul Charles Soria în 1830 și cunoscută ca "locofocos-uri", a fost clar îmbunătățită. Aceste chibrituri au făcut diferența utilizând fosfor alb, o substanță atât de otrăvitoare încât era utilizată frecvent pentru sinucideri. Deși inventatorii unguri și americani au perfecționat mai târziu chibriturile lui Soria,  fosforul alb nu a mai fost folosit în producția de chibrituri la începutul secolului XX. O convenție internațională interzicând utilizarea sa a fost adoptată în anul 1906. 

În anul 1844, suedezul Gustav Erik Pasch a pus la punct o metodă de eliminare a fosforului alb pentru fabricarea chibriturilor. El l-a înlocuit cu fosfor roșu, care nu era periculos cel puțin în cantitățile necesare pentru chibrituri. Pasch a sugerat utilizarea unei suprafețe separate acoperite cu o  hârtie de șmirghel tot cu fosfor roșu (numită "răzătoare" de către fabricanți) pentru aprindere. Apoi, fosforul a fost cu totul îndepărtat din gămălia chibritului, rămânând numai în "răzătoare".  Producția de masă a fost curând inițiată de fabricantul suedez Johan Lundström. Prin 1858, compania lui producea 12 milioane de cutii de chibrituri anual. Acest tip de chibrituri sunt cele pe care le folosim și în zilele noastre. 

În unele țări post-sovietice, chibriturile sunt făcute din lemn de plop tremurător infuzat cu o soluție specială pentru a se împiedica fricțiunea neintenționată. Gamalia chibritului conține trisulfură de antimoniu, sulf și dicromat de potasiu, care servesc drept componente combustibile. Sticlă și oxid de zinc măcinate sunt utilizate pentru a regulariza rata arderii. Sub un strat al acestor substanțe, gămălia este învelită în parafină, asigurând că flacăra nu se stinge prea repede. Suprafața de frecare a cutiei de chibrituri este acoperită cu sulfură de antimoniu și fosfor roșu, în timp ce adăugarea de ocru, cretă și sticlă pisată împiedică întreaga suprafață să ia foc când se aprinde un chibrit. 

 

Chibriturile și politica

În a doua jumătate a anilor 1839, chibriturile locofoco au dat numele unei facțiuni din partidul democrat din SUA. Potrivit legendei, în timpul unei adunări a partidului din New York, suporterii facțiunii majoritare au stins lămpile cu gaz în încercarea de a pune capăt procedurilor. Drept urmare, adversarii lor au folosit aceste chibrituri pentru a aprinde lumânări, câștigându-și astfel porecla de "Locofocos". 

Locofocos au militat pentru clasa muncitoare, sprijinind principiul "laissez-faire", și s-au opus cu fermitate monopolului drepturilor acordate băncilor de către guvern. În 1837, tot la New York, Locofocos s-au adunat la un protest contra creșterii prețurilor făinii, care a escaladat în "revolta făinii", în cadrul căreia o mulțime incitată de zvonurile că orașul rămânea fără pâine, a prădat și a distrus depozite, ceea ce a dus la 53 de arestări. Oponenții celor din Locofocos au reinterpretat numele grupării, transformându-l în "loco", cuvântul spaniol însemnând "nebun". Detractorii au utilizat termenul pentru a batjocori întregul partid democrat până în anii 1850, deși înșiși "Locofocos" au încetat să mai existe după adoptarea legii federale a trezoreriei independente în 1840, care a pus capăt intervenției  guvernului în sistemul bancar. 

 

După mai multe decenii, pe cealaltă parte a Atlanticului, chibriturile au devenit cauza directă a unor serioase revolte. În miezul disputei a fost fosforul alb. La urma urmei, dacă era otrăvitor pentru consumatori și pentru muncitorii implicați în fabricarea sa, era clar distructiv. A existat chiar și un diagnostic cunoscut ca "maxilarul fosilizat", în care fumul toxic ducea la distrugerea oaselor și pierderea dinților. Nu este surprinzător că producerea și vânzarea chibriturilor erau îndeplinite de cele mai sărace și mai vulnerabile secțiuni ale societății, femei, copii și dizabilitați. 

În anii 1880, cel mai mare producător englez de pe piața de chibrituri a fost compania Bryant & May, în ale cărei fabrici lucrau peste 5.000 de oameni, majoritatea fiind adolescente și femei de descendență irlandeză. Interesant, Bryant & May a cumpărat licența pentru chibrituri suedeze, pe care le-a fabricat pentru un timp. Totuși, din cauza prețului ridicat de producție, a revenit la crearea de chibrituri dăunătoare bazate pe fosfor alb. 

În anul 1888, activistul social Annie Besant a publicat un articol despre condițiile îngrozitoare de muncă din fabricile de chibrituri, incluzând răul major provocat de contactul cu fosfor alb. Fabricanții au respins această problemă ca fiind falsă. După ce o lucrătoare a fost arsă, a izbucnit o grevă. Într-o singură zi, toți muncitorii din una dintre fabrici, circa 1.400 de oameni, s-au alăturat grevei. 

Greviștii au cerut ajutorul lui Annie Besant, care a mobilizat membri progresiști ai societății. Printre alții, la strângerea de fonduri pentru femeile lucrătoare rămase fără vreun sprijin financiar a participat George Bernard Shaw. Două săptămâni mai târziu, greva s-a finalizat cu o victorie completă pentru muncitori. Aceștia au primit dreptul de a se duce direct la manageri pentru a-și adresa plângerile și a lua masa într-o camera separată, astfel încât mâncarea lor să nu intre în contact cu fosforul. 

Între timp, activiștii și-au continuat campania împotriva fosforului alb și, în 1901, Bryant & May a încetat să-l utilizeze în chibriturile sale. 

Chibriturile și publicitatea

În 1889, un american pe nume Joshua Pusey a patentat "o cărticică" sau un "pliculeț" cu bețe de chibrit detașabile. A vândut curând drepturile firmei Diamond Match Company. În 1895, performerii de la Trupa de Operă Mendelson au cumpărat o sută de învelitoare ale "pliculetelor de chibrituri" de la Diamond Match Company  și și-au aplicat manual pe ele propria reclamă. 

Un an mai târziu, un tânăr specializat în vânzări pe nume Henry Trout  s-a alăturat companiei Diamond Match. Nu se cunoaște dacă știa despre chibriturile operei, însă a convins fabricanți majori să cumpere mari cantități de cărticele / pliculețe de chibrituri cu reclama lor pe acestea. Primul client a fost un producător de bere din Milwaukee, care a achiziționat 10 milioane de astfel de cărticele. Al doilea a fost un magnat al tutunului, care a cumpărat 30 de milioane, și al treilea a fost William Wrigley, "Chewing Gum King" ("Regele gumei de mestecat"), care a cumpărat un miliard de cărticele de chibrituri purtând reclama la produsele sale. 

Henry Trout  a fost evident un geniu în afaceri și nu este întâmplător că și-a încheiat cariera ca visepresedinte al companiei. El a înțeles că vânzarea de spațiu de publicitate și distribuirea de chibrituri cu reclame prin propria rețea de distribuție era cu mult mai profitabilă, atât pentru el cât și pentru beneficiarii publicității, decât furnizarea către ei a unor pliculețe de chibrituri obișnuite, comune.  

Diamond Match Company a profitat de această oportunitate până la Marea Depresie, când bugetele de marketing s-au redus și chibriturile au devenit mai puțin o prioritate. În acest punct, compania a făcut încă o mișcare inteligentă. A început să pună pe cutiile de chibrituri portrete ale unor celebrități, vânzând astfel odată cu chibriturile și un vis american. Și, desigur, acest lucru a marcat și debutul hobby-ului de colecționare a diferite tipuri de cutii de chibrituri. 

Spre finele celui de-al doilea război mondial, America ardea anual jumătate de trilion de chibrituri. Între ele, circa 200 de miliarde erau în "cărticele", 100 de miliarde constau din bețe în cutii și alte 200 de miliarde era bețe lungi din lemn care se puteau aprinde pe orice suprafață rugoasă. 

Apoi, a venit epoca brichetelor ieftine, cuptoarelor electrice și a aragazelor ce aveau încorporate aprinzatoare. Totodată, s-au intensificat eforturile de combatere a fumatului. Chibriturile și-au pierdut fosta semnificație casnică dar, până în zilele noastre, hoteluri sau restaurante respectabile oferă cutii de chibrituri inscripționate cu brandul lor. 

Superstiţii despre ţigări, fumat şi fumători