Îngerul: Poveste de Hans Christian Andersen

 "Îngerul" (în limba daneză "Engelen") este o poveste a lui Hans Christian Andersen, publicată pentru prima oară, împreună cu alte trei, în 1843, în cartea "Basme noi". Andersen a fost atras de subiecul poveștii încă din vremea studiilor sale când a creat poemul "Copilul pe moarte", inspirat probabil de decesul fiicei prietenului său apropiat, Edvard Collin. 

Povestea "Îngerul", de Hans Christian Andersen

"Ori de câte ori moare un copil, un înger al lui Dumnezeu coboară din ceruri, ia copilul mort în brațele sale, își întinde marile aripi albe și zboară cu copilul despra tuturor locurilor pe care copilul le-a iubit în timpul vieții sale. Apoi, adună o mare mână de flori, pe care le poartă sus spre Atotputernicul, astfel încât acestea să înflorească mai strălucitor în rai decât o fac pe pământ. Iar Atotputernicul strânge spre inima Sa florile, însă sărută numai pe aceea care îi place cel mai mult, și ea primește un glas, și este în stare să se alăture cântecului corului angelic de fericire."                          

Îngerul: Poveste de Hans Christian Andersen

Aceste cuvinte sunt spuse de îngerul lui Dumnezeu, pe când el poartă copilul mort la ceruri, iar copilul le aude ca într-un vis. După aceea, cei doi trec peste locuri binecunoscute, unde cel mic s-a jucat adeseori, și prin grădini frumoase pline de flori încântătoare. 

"Pe care dintre acestea să le luăm cu noi în rai pentru a crește acolo?', a întrebat îngerul. 

În apropiere, creștea o tufă de trandafiri zveltă, frumoasă, însă o mână răuvoitoare îi rusese tulpina, iar bobocii săi pe jumătate deschiși atârnau veștejiți și uscați pe ramurile retrase. 

"Sărmanii boboci de trandafir!", a spus copilul, "să luăm cu noi tufa la ceruri și poate va înflori deasupra, în grădina lui Dumnezeu."

Îngerul a luat tufa de trandafiri; apoi a sărutat copilul, și această și-a deschis pe jumătate ochii. Îngerul a strâns, de asemeni, alte flori frumoase, precum și câteva fire umile de piciorul-cocoșului și panseluțe sălbatice (numite și tihna sufletului). 

"Acum aveam indejuns de multe flori," a zis copilul; însă, îngerul nu făcut decât să dea din cap aprobator și nu s-a înălțat către ceruri. 

Era noapte și încă liniște în marele oraș. Ei au rămas aici, iar îngerul a planat peste o stradă mică, îngustă, pe care se afla un mare morman de paie, cenușă și resturi măturate din casele oamenilor care se mutaseră. În acesta zăceau cioburi de farfurii, bucăți de ipsos, cârpe, pălării vechi și alte gunoaie neplăcute la vedere. În mijlocul întregii acestei harababuri, îngerul a arătat către bucățile unui ghiveci spart și un bulgare de pământ ce căzuse din acesta. Pământul fusese împiedicat să se fărâmițeze de rădăcinile unei uscate flori de câmp, care fusese azvarlite printre resturi. 

"Vom lua asta cu noi," a spus îngerul. "îți voi zice de ce pe când vom zbura."

În vreme ce zburau, îngerul i-a istorisit.

"Pe acea stradă îngustă, într-o pivniță joasă, trăia un biet băiat bolnav; fusese afectat de boală încă din copilărie, și chiar și în zilele sale cele mai bune reușea doar să meargă pe cârje înainte și înapoi în camera sa  o dată sau de două ori, dar nu mai mult de atât. În decursul unor zile de vară, razele soarelui se așterneau pe podeaua pivniței cam jumătate de oră. Sărmanul băiat bolnav stătea în acest loc, încălzindu-se sub lumina soarelui, și privind sângele roșu din degetele sale delicate în vreme ce le ținea înaintea feței sale. Apoi, își spunea că fusese afară, deși nu știa nimic despre pădurea acoperită de verdeața primăverii, până când fiul unui vecin i-a adus o ramură verde dintr-un arbore de fag. Punea această ramură peste capul său și își imagina că era în pădurea de fagi în timp ce soarele strălucea și păsările colindau voioase. Într-o zi de primăvară, băiatul vecinului i-a adus niște flori de câmp și, printre ele era una căreia îi mai rămăsese rădăcina. Pe aceasta a plantat-o grijuliu într-un ghiveci și a așezat-o pe pervazul ferestrei de lângă patul său. Iar floarea fusese plantată de o mână norocoasă, căci a crescut, a scos la iveală rămurele proaspete și a înflorit în fiecare an. A devenit pentru băiatul bolnav o floare splendidă și mica sa comoară de pe pământ. El a udat-o, a îngrijit-o și s-a ocupat ca să aibă parte de fiecare rază de soare care-și găsea drum în pivniță, de la raza timpurie a dimineții până la apusul soarelui. Floarea s-a împletit chiar și cu visele lui - pentru el înflorea, pentru el își răspândea parfumul. Și i-a bucurat ochii și s-a preschimbat în floare, chiar și în moarte, când Domnul l-a chemat la El. A fost un an împreună cu Dumnezeu. În acest timp, floarea a stat la fereastră, vestejită și uitată, până când a fost aruncată afară, pe stradă, printre gunoaie, în ziua plecării locatarilor. Și această sărmană floare, veștedă și uscată așa cum este, am adăugat-o buchetului nostru, pentru că va avea a bucurie mai mare decât cele mai frumoase flori din grădina unei regine. "

"Cum de știi toate astea?" l-a întrebat copilul pe îngerul care-l purta spre rai.

"Știu astea", a zis îngerul, "penutr că eu am fost bietul băiat bolnav care umbla în cârje, și știu bine că aceasta este floarea mea."

După aceea, copilul și-a deschis ochii și a privit la fața glorios de fericită a îngerului și, în aceeași clipă, s-au regăsit amândoi în casa cerească unde totul este bucurie și fericire. Iar Dumnezeu a strâns copiul mort la inima Sa, și i-a dăruit aripi astfel încât să poată zbura împreună cu îngerul, mână de mână. Apoi, Atotputernicul a îmbrățișat florile către inima Sa; a sărutat floarea de câmp vestejită și aceasta a primit glas. Floarea s-a alăturat cântecului îngerilor care înconjurau tronul Lui, unii cumva apropiați, alții într-un cerc distant, însă la fel de fericiți. S-au strâns cu toții într-un cor de laudă, atât mari, cât și mici, - bunul, fericitul copil și sărmana floare de câmp care odată se uscase și fusese aruncată într-o grămadă de gunoi pe o stradă îngustă, întunecată. 

Superstiţii despre îngeri