miercuri, 9 decembrie 2015

Paulo Coehlo: Poveste de Crăciun

Această poveste de Crăciun a lui Paulo Coehlo este inspirată de o altă poveste, scrisă în 1903 de François Coppée... 

Paulo Coehlo: Poveste de Crăciun
Cu mulţi ani în urmă, atât de mulţi încât nu ne putem aminti data exactă, trăia într-un sat din sudul Braziliei un băieţel de şapte ani pe nume Jose. Îşi pierduse amândoi părinţii când era foarte, foarte mic, şi fusese adoptat de o mătuşa zgârcioabă care, deşi avea o mulţime de bani, nu cheltuia aproape nimic pentru nepoţelul ei. Fără să fi aflat vreodată înţelesul dragostei, Jose îşi închipuia că viaţa nu putea să îi ofere nimic mai mult decât ceea ce avea parte zi de zi.

Trăiau într-o zonă foarte bună, dar mătuşa l-a convins pe directorul şcolii unde învăţa Jose să îi plătească numai o zecime din taxele şcolare, ameninţându-l că, dacă nu va face aşa, îl va reclama prefectului. Directorul s-a văzut nevoit să accepte acest lucru, dar le-a sugerat celorlalţi profesori să nu scape nici o ocazie pentru a-l umili pe Jose, sperând că astfel va putea pretinde că băieţelul s-a purtat urat, având din acest motiv să îl elimine din şcoala sa. Fără să ştie ce reprezintă dragostea, Jose şi-a spus că aşa trebuie să se poarte lumea cu el, şi nu a fost deranjat de răutăţile profesorilor.

Apoi a venit Ajunul Crăciunului. Preotul din acel sat era în concediu, aşa că toţi copiii au fost nevoiţi să mergă la slujbă într-o biserică dintr-un sat alăturat. Fetiţele şi băieţeii au discutat înfierbântaţi tot drumul până acolo despre ce cadouri le-ar fi putut aduce în acea seară Moş Crăciun: haine la modă, jucării scumpe, dulciuri, trotinete şi biciclete. Întrucât era o zi deosebită, cu toţii erau îmbrăcaţi foarte frumos cu excepţia lui Jose, care purta straiele sale uzate obişnuite şi avea în picioare sandalele sale zdrenturoase, cu câteva numere mai mici decât se potriveau picioarelor sale ( mătuşa sa îi dăduse această pereche de sandale la vârsta de patru ani, atentionandu-l că va primi una nouă doar după ce va avea zece ani). Unii copii l-au întrebat de ce era aşa de sărac, afirmând că ar fi ruşinaţi să aibă un prieten care purta astfel de haine şi încălţări. Deoarece Jose nu ştiuse nicicând ce era dragostea, astfel de întrebări şi comentarii nu îl supărau deloc.

Cu toate acestea, atunci când copiii au intrat în biserică, au auzit acordurile orgei, au zărit luminile strălucitoare de acolo şi oamenii adunaţi pentru sărbătoarea de Crăciun, au văzut familiile lor adunate laolaltă şi au simţit căldura cu care părinţii îi îmbrăţişau, Jose s-a crezut cea mai nenorocită fiinţă de pe pământ. După slujbă, în loc să meargă acasă laolaltă cu ceilalţi, s-a aşezat pe treptele bisericii şi a început să plângă. Nu simţise niciodată până atunci dragostea, dar, de îndată ce înţelesese ce este, a fost pătruns de sentimentul singurătăţii şi neajutorarii, a simţământului că fusese părăsit de toţi oamenii.

Chiar în acel moment, a observat un alt băieţel lângă el, descălţat şi aparent la fel de necăjit ca şi el. Nu îl zărise niciodată mai înainte şi şi-a imaginat că făcuse mult drum pe jos pentru a ajunge în acel loc. Jose s-a gândit: "Probabil că picioarele îl dor după atâta mers pe jos. Îi voi da una din sandalele mele. În acest fel, îi voi alina măcar o parte din dureri." Deşi Jose nu ajunsese să afle nicicând ce era dragostea, înţelegea ce este suferinţa şi nu voia ca alţii să treacă prin asta.

Aşadar, a dăruit una din sandalele sale băieţelului necunoscut, şi a pornit spre casă încălţat cu numai o sanda. A purtat-o mai întâi pe piciorul drept, apoi pe cel stâng, dar chiar şi aşa şi-a rănit amândouă tălpile pe drum. De îndată ce a ajuns acasă, mătuşa lui a băgat de seamă că purta numai o sanda, şi l-a amenintat că dacă nu o găseşte şi pe cea de-a doua va fi pedepsit straşnic a doua zi!

Jose a mers la culcare înfricoşat, ştiind bine că pedeapsa mătuşii sale va fi una aspră. Şi-a petrecut întrega noapte tremurând de frică, abia apucând să aţipească din când în când, dar, chiar atunci când era pe cale să se cufunde într-un somn adânc, a auzit nişte voci zgomotoase la uşa de la intrarea în casă. Desigur, mătuşa lui s-a repezit într-acolo să vadă ce oameni o deranjau la acel ceas din noapte. Ameţit încă de lipsa de somn, Jose s-a alăturat vizitatorilor şi, în mijlocul sufrageriei, a zărit sandaua pe care o dăruise băieţelului necunoscut. Abia după aceea a observat că era înconjurat şi de o mulţime de jucării, biciclete, trotinete şi hăinuţe noi. Vecinii din jur strigau ca din gură de şarpe că fuseseră jefuiţi pentru că, imediat ce se treziseră, nu găsiseră nici un cadou de la Moş Crăciun!

Chiar atunci şi-a făcut apariţia, abia respirând din cauza grabei, preotul bisericii în care luaseră parte la slujbă toţi copii cu o zi mai înainte. El le-a mărturisit tuturor că pe una din treptele către biserică găsise o statuie a copilaşului Iisus, investamantata numai în aur, dar purtând o singură sanda. Toţii oamenii au fost amuţiţi de această veste, cu toţii au adus laude lui Dumnezeu şi minunilor Lui, iar mătuşa lui Jose a plâns în hohote şi şi-a cerut iertare. Inima lui Jose s-a umplut de căldură şi de înţelegerea dragostei.


Articole asemănătoare din Blogul Dianei:

Fata zăpezii | O legendă de Crăciun din Rusia

Aforisme, maxime, citate despre Crăciun

Legenda bradului de Crăciun

2 comentarii:

Beatrice Miriam spunea...

Buna.Imi plac foarte mult postarile tale. Unde as putea sa vorbesc cu tine? As avea nevoie de cateva sfaturi. Te pup si astept raspunsul tau.

Diana Popescu spunea...

Buna, Beatrice. Ma poti contacta la adresa de email www.diane.ro@gmail.com