15 noiembrie: Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

 Celebrat pe 15 noiembrie, Sfântul Cuvios Paisie s-a născut la Poltava din Ucraina pe 21 decembrie 1722, și a fost al unsprezecelea din 12 copii ai familiei. Tatăl său, Ioan, a fost preot și l-a numit la botez Petru, în onoarea Sfântului Petru, mitropolitul Moscovei, în a cărui zi de sărbătoare se născuse. 

După ce tatăl a murit, mama a crescut copiii în pietate. Petru a fost trimis să studieze la Academia Moghila din Kiev, în 1735. După patru ani, Paisie s-a hotărât să părăsească lumea și să devină călugăr. La vârsta de 17 ani, a plecat în căutarea unei mănăstiri și a unui bun părinte spiritual. A vizitat șapte ani diferite mănăstiri, incluzând lavra Peșterilor din Kiev, dar nu s-a simțit atras de nici o mănăstire din Ucraina.        

     

După ce a fost făcut rasofor (călugăr novice) la mănăstirea Sfântului Nicolae Medvedeski, cu numele de Platon, și-a dat seama că nu exista acolo nici un părinte experimentat în stare să-l învețe obediența  sau să-i dea îndrumări spirituale. De aceea, cu binecuvântarea starețului, a părăsit mănăstirea. 

La început, s-a dus la Kiev, unde s-a întâmplat să-și întâlnească cumnata, văduva fratelui său mai vârstnic, Ioan. Ea l-a informat despre durerea mamei lui după ce plecase anterior din Kiev. Apoi, într-o zi, i-a apărut mamei sale un înger care i-a spus în ce loc să-și iubească Creatorul din toată inima sa și din tot sufletul său, mai mult decât să-și iubească Creația (fiul ei). Din pricina acestei ultime iubiri, a continuat îngerul, ea se gândea să se înfometeze până la moarte, ceea ce putea rezulta în condamnarea sa veșnică. Îngerul i-a zis că, prin slava lui Dumnezeu, fiul său  va fi călugăr și că ea trebuie să se îndepărteze de lume și să devină călugăriță. După aceea, ea s-a înseninat și a acceptat voința Domnului. A intrat într-o mănăstire și a fost călugărită cu numele de Iuliana. Zece ani mai apoi a plecat și aceasta la Domnul. 

Pe când se afla la Kiev, Platon a întâlnit doi călugări din România, care erau pe punctul de a se întoarce în țara lor. A mers cu ei și, după ce a trecut granița în Moldova, a ajuns Țara Românească, la schitul Sfântului Nicolae, numit Trăisteni, în jurul anului 1745. Conducătorul schitului, ieromonahul Mihail, era plecat cu treburi în Ucraina, așa că așa că Platon și tovarășii săi au fost întâmpinați de superior, părintele Dimitrie. Platon a intrat sub obiedență și i s-a dat o chilie de lângă schit, de unde era vizibilă biserica. 

Într-o noapte, pe când dormea, a sunat toaca, chemându-i pe călugări la utrenia de duminică, însă Platon nu a auzit-o. S-a trezit, în cele din urmă, și a alergat la biserică, numai pentru a descoperi că Evanghelia fusese deja citită și canonul fusese deja cântat. Rușinat, nu a intrat în biserică, ci s-a întors la chilia sa, plângând cu lacrimi amare. După liturghie, când a venit timpul pentru masă, superiorul și călugării au fost surprinși că Platon nu fusese văzut la slujbă. Superiorul a cerut ca masa să fie amânată și l-a trimis pe părintele Atanasie să vadă ce se petrecuse cu călugărul absent. Părintele Atanasie l-a găsit și l-a întrebat de ce plângea. Cu dificultate, Platon a fost în stare să-și mărturisească motivul supărării sale. Părintele Atanasie a încercat să-l consoleze și l-a îmboldit să vină la schit, unde era așteptat de ceilalți. 

Văzând frații la masă fără a mânca, Platon a căzut la pământ înaintea lor, plângând și cerând iertare. Starețul și superiorul l-au ridicat și au aflat de la părintele Atanasie ce se întâmplase. Starețul i-a spus lui Platon să nu se indurereze din cauza a ceea ce se petrecuse involuntar și a făcut tot ce a putut pentru a-l alina. Oricum, de atunci, Sfântul nu a mai dormit pe pat, ci pe o bancă. 

Într-o zi, călugărul Onufrie de la Krykoul a vizitat schitul și a vorbit despre al său schit. Platon a tânjit să vadă Krykoul, așa că s-a îndreptat acolo împreună cu părintele Onufrie. A rămas o vreme în acel loc, discutând cu părintele Onufrie despre înfrângerea pasiunilor, lupta cu demonii, ruga neîncetată și alte chestiuni sufletești. Sămânța a căzut pe pământ bun și, mai târziu, a produs un rod spiritual însutit (Luca 8:8). 

A venit timpul când Platon a fost străbătut de dorința arzătoare de a vizita Muntele Athos. Le-a cerut fraților de la schit și celor de la alte schituri iertarea și binecuvântarea lor pentru călătorie. De asemeni, le-a mulțumit pentru bunătatea lor și îndrumarea lor paternă. Aceștia l-au binecuvântat și l-au lăsat să plece în pace. În acea vreme, avea 24 de ani. 

Platon s-a dus la Muntele Athos în anul 1746, sosind la marea lavră pe 4 iulie, în ajunul sărbătorii Sfântului Atanasie din Athos. Tovarășul său de drum, ieromonahul Trifon, s-a îmbolnăvit și și-a dat sufletul după patru zile. Platon ar fi murit de aceeași boală dacă nu ar fi fost îngrijit de călugări. Și-a revenit și a trăit în singurătate într-o chilie numită Kaparis, din apropierea mănăstirii Pantokrator. A vizitat mulți asceți și sihaștri, căutând un părinte spiritual, dar nu a aflat nici unul. 

În 1750, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (15 aprilie) a ajuns la Athos și a petrecut un timp cu Platon, care i-a cerut să-l călugărească. Sfântul Vasile i-a îndeplinit dorința și i-a dat numele de Paisie. Apoi, Sfântul Vasile s-a întors la schitul său din Țară Românească. După circa trei luni, un tânăr călugăr, numit Visarion, a ajuns la Sfântul Munte din Țara Românească. A mers de la o mănăstire la alta pentru a-și afla un instructor, dar nu a găsit nici unul. Totodată, s-a întâlnit cu părintele Paisie și i-a cerut să-i spună despre mântuirea sufletului său. Sfântul Paisie a oftat și i-a zis că el însuși căutase fără succes un îndrumător spiritual. Totuși, simțind compasiune pentru Visarion, i-a vorbit despre înzestrările necesare unui adevărat instructor și despre rugăciunea la Iisus. După ce l-a auzit, Visarion i-a spus, "De ce ar mai trebui să caut unul?" A căzut la picioarele Sfântului Paisie, rugându-l să fie învățătorul său. Sfântul Paisie nu voia asta, preferând mai degrabă să se afle sub călăuzirea altcuiva. Visarion a plâns trei zile, până când, în cele din urmă, Sfântul Paisie l-a acceptat ca prieten, și nu ca ucenic. Cei doi au trăit împreună patru ani, îndeplinind poruncile lui Dumnezeu, înfrânându-și voințele și supunându-se unul altuia ca egali. 

Au început să li se alăture alți ucenici, și numărul acestora a continuat să crească. Întrucât aveau nevoie de un preot și un confesor, l-au rugat pe Sfântul Paisie să accepte hirotonisirea. El nici nu a vrut să audă de asta și a refuzat repetat să-și dea consimțământul. Ucenicii, însă nu au încetat să-l implore. L-au întrebat cum se putea aștepta să-i învețe pe frați supunerea și înfrângerea propriilor lor voințe, când el nu se supunea rugăminților înlăcrimate ale celor care voiau să accepte preoția. Până la urmă, a zis, "Fie să se facă voia lui Dumnezeu". 

În anul 1754, Sfântul Paisie a fost hirotonisit în preoție și i s-a dat în grijă schitul Sfântului Proroc Ilie, unde a început să primească și mai mulți ucenici. Sfântul Paisie a rămas 17 ani la Muntele Athos, copiind cărți, patristică grecească și traducându-le în slavonă. 

În 1763, Sfântul Paisie s-a dus în Moldova cu 64 de ucenici, și acolo i-a fost încredințată mănăstirea Dragomirna. Prietenul său, ieromonahul Alexie, a venit să-l viziteze din Țara Românească, și Sfântul Paisie i-a cerut să fie tonsurat în schimă. Părintele Alexie a făcut asta, dar fără să-i schimbe numele. La Dragomirna, Sfântul Paisie a corectat traduceri ale cărților patristice prin compararea lor cu manuscrise grecești pe care le copiase la Muntele Athos.

În anul 1768 a izbucnit războiul ruso-turcesc și, în Moldova și Țara Romanaeasca s-au dat multe bătălii. Dragomirna și pădurile din jur s-au umplut cu refugiați veniți din apropierea câmpurilor de luptă. O altă catastrofă a urmat în 1771, din cauza răspândirii unei molime. Când Dragomirna și Bucovina au ajuns sub controlul catolicilor austrieci, Sfântul Paisie și credincioșii săi au fugit în Moldova. În octombrie 1775, împreună cu călugării săi, Paisie s-a dus la mănăstirea Secu, dedicată tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. Mănăstirea Secu era prea mică pentru acest număr de frați, care se îngrămădeau câte trei sau cinci într-o chilie. Primăvara erau așteptați să apară și mai mulți frați de la Dragomirna, așa că au fost clădite noi chilii. După trei ani de trudă, au fost finalizate 100 de chilii, și au avut cu toții unde să stea. Totuși, veneau în continuu alți călugări și a fost nevoie de o mănăstire mai mare. Domnitorul Alexandru Moruzi i-a scris Sfântului spunându-i că nu era o mănăstire mai mare decât cea de la Neamț, la circa două ore de Secu. Pe 14 august 1779, Sfântul Paisie s-a mutat la mănăstirea Neamț, unde a trăit ultimii 15 ani ai vieții sale, traducând scrierile Sfinților Părinți. De asemeni, a introdus în această comunitate regulamentul de la Muntele Athos. A adunat în mănăstire aproximativ 1.000 de călugări, pe care i-a instruit în rugăciunea neîncetată din inimă. 

Arhiepicopul Ambrozie l-a vizitat pe Sfântul Paisie la Neamț, în 1790, rămânând două zile și discutând cu acesta. În decursul liturghiei de duminică, el l-a înălțat pe Sfântul Paisie la rangul de arhiepiscop. 

14 noiembrie: Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

Sfântul Paisie a adormit întru Domnul pe 15 noiembrie 1794, la vârsta de aproape 72 de ani. Este posibil ca Dumnezeu să-i fi revelat timpul morții sale, deoarece s-a oprit din a mai traduce cărți. 

A fost bolnav timp de patru zile, dar s-a simțit îndeajuns de bine pentru a participa la liturghia de duminică. După aceea, a cerut tuturor să vină la el și să primească binecuvântarea sa. Luându-și rămas bun, s-a întors în chilia sa și nu a vut să mai primească pe nimeni. Câteva zile mai târziu, pe 15 noiembrie, a primit Sfintele Taine iarăși, și și-a predat sufletul lui Dumnezeu. 

Sfintele moaște ale Sfântului Paisie au fost descoperite în 1846, 1853, 1861 și 1872, și au fost aflate intacte. 

15 noiembrie: Sfinții Mucenici și Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv diaconul