Povestea lui Socrate | Descoperirea înțelepciunii în ignoranță

 Vechea Atena a fost un creuzet de noi idei, emise de filosofii numeroși care umblau pe străzile pietruite ale anticului oraș. Unul dintre astfel de gânditori, condamnat pentru "fărădelegile" provocărilor sale, era numit Socrate. 

În ciuda faptului că era convins că nu știa absolut nimic, este considerat ca unul dintre cei mai înțelepți oameni care au făcut vreodată umbră pământului. 

Socrate era un personaj insolit. Avea părul ciufulit și își spăla arareori hainele. Prietenii care-l îndrăgeau îl descriau ca hidos de urât. Cu toate astea, mulți îndrăgeau să-i asculte cuvintele și îl vedeau ca un mare învățător. Nu purta nicicând încălțări și își propăvăduia înțelepciunea ignoranței oricărui trecător dornic să-l asculte.   

                                      

Nu-i păsa deloc de bani, în mare măsură spre disperarea familiei sale, lăsată adeseori fără mâncare, pe când Socrate se ducea să țină cuvântări, mai curând decât să-și câștige existența, în bogata capitală în care trăia. 

Subiectul care-l interesa cel mai mult era însăși cunoașterea. Voia să afle cum oamenii ajungeau să fie înzestrați cu cunoaștere. Contempla străzile aglomerate și agitate ale orașului, întrebându-se ce avea de gând fiecare om. "Cel mai important", cugeta el, este "de ce fac ceea ce fac?"

Curiozitatea a scos curând ceea ce avea mai bun în el, și Socrate a început să pună întrebări. A chestionat negustori, poeți, politicieni, meseriași și pe  oricine altcineva dispus să îl asculte. Spre neplăcerea lui, nu era niciodată pe deplin satisfăcut de răspunsurile pe care le primea. 

Când îi întreba pe avocați despre slujbele lor, ei răspundeau de obicei că lucrau pentru a susține justiția. "Ce este cu exactitate justiția?", îi întreba apoi. La care, juriștii murmurau ceva de genul "triumful binelui asupra răului". 

Socrate era derutat de așa ceva, fiindcă, uneori, un lucru care pare să fie bun, precum returnarea unei proprietăți pierdute, poate fi rău. "Cum așa?", exclama uluit câte un jurist. "Ei bine, dacă un maniac ucigaș își pierde sabia, ar fi o idee bună sau una rea ca sabia să-i fie înapoiată?" La care juristul îi dădea dreptate în silă și amândoi interlocutorii lăsau baltă conversația, fără a se lămuri ce făcea, de fapt, un avocat din Grecia. 

Într-o zi, pe când Socrate vorbea în fața unui grup de adepți loiali lui, un tânăr s-a strecurat vioi în afara mulțimii.  L-a tras pe Socrate de marginea togei sale murdare și i-a strigat că vorbise cu Oracolul din Delphi. Se spunea că oracolul era în legătură directă cu zeii. "Am întrebat oracolul dacă există vreun om mai înțelept decât marele Socrate în întreaga Grecie, și mi-a răspuns că nu". "Ce întrebare prostească", l-a întrerupt Socrate, "trebuia să-l întrebi ceva mai important, cum ar fi, de exemplu, când va fi gata cina!"

S-a întâmplat ca tovarășii iubitori de înțelepciune ai lui Socrate să creadă cuvintele întru totul ridicole ale oracolului. Socrate le-a zis, "Care este lucrul despre care vă vorbesc toată ziua? Că nu știu nimic! Cum puteți înghiți acest nonsens și să-l credeți? Trebuie să fie cineva mai înțelept decât mine, și voi dovedi asta!" Acestea fiind spuse, bărbatul numit "înțelept" a început să-și reinstaureze numele la gloria anterioară de "Bătrân prost / ignorant". Socrate și-a pus în practică un plan. Urma să caute pe cineva mai înțelept decât el și, apoi, să meargă la oracol pentru a-i dezaproba afirmația absurdă. Mai întâi, el s-a apropiat de politicieni. 

Ca de obicei, i-a întrebat simplu ce făceau și de ce făceau asta. I s-a răspuns, "Noi servim cetățenii Atenei". "Asta nu este treaba chelnerilor?" i-a chestionat Socrate. "Îi servim reprezentându-i în parlament". Această declarație l-a derutat iarăși pe bătrân. "Cum de pot vorbi politicienii pentru oameni care sunt frecvent atât de urâți de aceștia? Desigur, ei puteau să spună să servesc oamenii când interesele lor de politicieni se suprapuneau cu interesele comune ale cetățenilor. Și cât de rar se petrecea asta!" Socrate a părăsit compania politicienilor deja înfuriați cu inima grea, dându-și seama că trebuia să meargă mai departe în căutarea autenticei înțelepciuni. 

După aceea, Socrate s-a întâlnit cu poeții Greciei. Era increazator că acești nobili oameni sunt plini de cunoaștere, având în vedere că a lor creație abunda în idei minunate. Când a citit opere ale lor, a fost însă uluit de explicațiile limitate pe care le dădeau în calea lor spre semnificație. Ei au spus că o lucrare sau alta a lor are sens pentru că au simțit-o ca fiind potrivită sau pentru că le-a trecut prin cap în momentul creației. I s-a lămurit astfel lui Socrate că geniul acestor poeți nu consta din intenția lor de a crea ceva frumos, ci din abilitatea lor de a exprima în cuvinte ceea ce simțeau. Oricum, de ce ei simțeau într-un fel sau altul era ceva inexplicabil pentru poeți. Darul poetului, s-a gândit Socrate, era unul ținând de inspirație, și nu de înțelepciune. 

În fine, Socrate a mers la meșteșugarii Atenei. Acești talentați tâmplari, lucrători și meseriași aveau, spre satisfacția lui Socrate, un anumit dram de înțelepciune. Fiecare avea o anumită abilitate, care necesită înțelepciunea care îi lipsea lui. Chiar atunci când Socrate era gata să plece spre oracolul din templul din Delphi pentru a cere o explicație, din nou natura sa curioasă a scos ce avea mai bun în el. "Spune-mi, ca un dulgher realizat, împlinit, ce altceva îmi poți zice despre lumea în care trăim", l-a întrebat Socrate pe un om. 

Dulgherul a început bucuros să vorbească, și părea nesfârșit ceea ce știa despre lume. 

"Folosesc lemnul acestui copac pentru că scoarța sa este cu mult superioară față de cea a altor arbori din pădure. De aici știu că zeii favorizează acest copac mai mult decât pe ceilalți, deoarece l-au făcut mai puternic. Putem conchide că restul copacilor sunt produsul unor semințe rele. Din ce alt motiv nu ar avea ei nici o funcțiune? Ei trebuie să fie sufletele reîncarnate ale oamenilor blestemați de zei, care stau în dorul lelii prin preajmă pe când lumea nu le dă nici o atenție". 

"Vai de mine", a gândit Socrate. "Acest om are înțelepciuneatâta timp cât știe bine cum să creeze o masă sau o banchetă minunată. Dar, el s-a orbit pe el însuși față de lume, interpretând orice prin prisma singurei sale abilități. Înțelepciunea sa nu este comparabilă cu a mea. Căci singurul lucru în care se vădește înțelepciunea este de a ști că nu știu nimic. Oricum, această cunoaștere îmi permite să văd lumea așa cum este cu adevărat". Abia atunci a înțeles Socrate, până la urmă, ce voia să spună oracolul. "Știu că nu știu nimic exceptând faptul că știu că nu știu nimic, și asta mă face cel mai înțelept om dintre toți". 

Când Socrate a revenit în capitală, a fost întâmpinat cu dispreț de politicieni, poeți, meșteșugari și cetățeni. Aceștia l-au batjocorit pentru noua sa revelație însă, totuși, Socrate era acum convins că era "cel mai înțelept om din Grecia". A devenit chiar și mai mult o pacoste pentru atenieni. A argumentat neobosit și a adunat în jurul lui o grămadă de ucenici care simțeau că pot învăța foarte mult de la omul care știa foarte puțin. 

Politicienii și părințîi au început să se îngrijoreze că tineretul statului era îndrumat de o astfel de om "periculos", și nu de ei. Destul de curând, au ajuns să fie atât de porniți contra lui Socrate încât l-au arestat sub învinuirea că îi corupea pe tinerii atenieni. 

Toți politicienii, poeții, meseriașîi și cetățenii pe care-i luase în râs în trecut urmau să-i decidă soarta. O mulțime de oameni s-au adunat pentru a lua parte la procesul lui, fiecare gata să-și dea votul pentru eliberarea  amendarea, exilarea sau condamnarea la moarte a acestuia. 

Socrate trebuia să bea până la ultimul strop, dintr-un vas întors în jos, din care picura apă, pentru a convinge oamenii că nu făcuse nimic rău. 

În loc de asta, Socrate și-a folosit timpul acordat pentru a argumenta că era, de fapt, cel mai înțelept dintre ei și că, dacă îl lăsau, va continua să-i bombardeze cu întrebări, întrucât aceasta era datoria lui. 

Norodul l-a găsit vinovat de a fi influențat negativ tineretul din Atena și a început să hotărască care-i va fi destinul. Socrate a zis că trebuia să fie tratat ca un erou, primind cele mai fine mâncăruri și banii orașului fiindcă era la fel de nobil ca orice olimpian ori ostaș victorios. Desigur, mulțimea insultată a ales să-l condamne pe neobrăzatul Socrate la o moarte imediată. Din fericire pentru cel mai înțelept om din Grecia, atenienii au refuzat să îi dea sentința cu moartea, întrucât o flotă de soldați tocmai se întorcea pe mare de la o bătălie. O superstiție grecească interzicea să se verse sânge până când vasele reveneau în siguranță în port. 

Socrate mai avea la dispoziție puțin timp până să-i întâlnească pe zei!

Vreme de trei zile și-a distrat vesel ucenicii, familia și prietenii în celula sa din închisoare. A dezbătut, a râs și nu a dat dovadă de teamă față de soarta crudă care-l aștepta. Într-o zi, Crito, un prieten fidel, a sosit la el și i-a spus că aranjase să fie eliberat. Gardienii urmau să primească de la Crito o mită, lăsându-i învățătorul să scape. 

"Atena este orașul care m-a făcut cine sunt în prezent. M-a școlit. M-a găzduit. Aici mi-au crescut copiii. Dacă nu iubeam acest oraș, l-aș fi părăsit de bunăvoie cu mult timp în urmă. În schimb, am rămas și am ajuns la o înțelegere tacită cu el să accept să mă guverneze. Acum, că acest oraș a decis să mor, cum aș putea conștient să-i întorc spatele?"

Crito l-a implorat să se răzgândească, dar Socrate era de neclintiți. A venit, apoi, timpul să bea din cupa cu cucută otrăvitoare și să moară, precum hotărâse orașul drept pedeapsă. 

"Nu ți-e frică de moarte?", l-au întrebat adepții săi. Socrate a chicotit la acest gând...

"Cred că fiecare dintre voi trebuie să ia în considerare să verifice dacă nu are prea multă ceară în urechi. Nu ați auzit ce am spus și, mai mult decât atât, veți economisi mulți bani făcându-vă propriile voastre lumânări!" Oaspeții săi îngrijorați au fost uimiți de dispoziția degajată a lui Socrate. 

"De ce arătați atât de copleșiți de disperare? Lăsați-mă să vă întreb un lucru. Ce este un filosof?" Cei prezenți au rămas tăcuți, prea întristați pentru a se angaja într-o dispută cu iubitul lor învățător. "Bine, nu trebuie să-mi răspundeți, va voi spune eu. Un filosof este un iubitor al înțelepciunii. Nu suntem noi iubitori ai înțelepciunii și căutători ai cunoașterii?"

Phaedo, unul dintre ucenici, a rostit cu o voce tremurândă, "Da, după Socrate, suntem". "Mulțumesc, Phaedo, tăcerea începuse să mă enerveze! Ca iubitori ai înțelepciunii, nu există nici un mister asupra altora care să uzurpe interesul nostru. Acesta este, desigur, ce ni se întâmplă după ce murim. Mulți bănuiesc că mergem atunci în paradis, unii se tem de pedeapsa de a se duce în lumea subpământeană pentru a suferi un calvar nesfârșit, iar alții chiar cred că această viață continuă într-o altă formă sau, pur și simplu, cei morți bolborosesc într-un somn adânc lipsit de gânduri. Însă, nimeni nu știe cu adevărat ce se petrece după moarte, și nici nu ar trebui să știe! Ce se petrece după moarte este un dar pe care-l primim, la care sperăm după o viață lungă și fericită. Din această cauză nu sunt speriat, iar curiozitatea mi-a crescut considerabil în decursul vieții mele lungi, împlinitoare. În moarte ni se dăruiește, în fine, ceea ce nu ni s-a îngăduit în viață: un singur, absolut adevăr!"

Două povești despre Socrate și moarte

Apoi, Socrate și-a băut cupa cu cucută și a așteptat efectul său. "Înainte de a pleca și a găsi răspunsul la cea mai mare întrebare a vieții, pot să-ți cer încă ceva?", i s-a adresat lui Crito. "Ar fi bine să o faci cât mai repede întrucât avem un aranjament anterior din pricina căruia timpul meu a devenit cu totul o oportunitate cât mai scurtă pentru voi, dragi prieteni". Crito l-a întrebat, "Poți să-mi spui ce ai învățat din viață?"

Socrate a început să rostească cuvintele sale consacrate, "Nu știu nimic, cu excepția faptului că nu știu nimic" dar, observând tânjirea fierbinte din ochii prietenilor și membrilor familiei sale, s-a oprit. "Foarte bine", a zis Socrate. "Am pus mai multe întrebări, foarte probabil, decât orice alt om a pus până acum. Mai mult decât atât, am ascultat răspunsurile la aceste întrebări într-o mai mare măsură, cred, decât ar fi făcut-o altcineva până în prezent! Din acest motiv am ajuns să bănuiesc că unele lucruri sunt, realmente, adevărate!"

Testul celor trei site ale lui Socrate

Socrate a pornit să înșiruiască toate lucrurile despre lume pe care gândea că trebuie să fie reale. "Cum sunt atât de multe flori frumoase, divers colorate pe pământ, suntem îndreptățiți să credem că lumea noastră arată spectaculos de multicoloră din spațiu". Din nefericire, așa cum știm în zilele noastre, marele Socrate a făcut acesta afirmație și multe altele, care au urmat, greșind întru totul. Deoarece era un mândru cetățean al Atenei, a refuzat să părăsească orașul nefiind obligat să facă asta, pentru o bătălie ca tânăr soldat. Drept rezultat, era neștiutor despre cât de mare și minunat de exotică era lumea în care trăia. 

Cu toate astea, Socrate rămâne unul dintre cei mai mari gânditori, înțelepți oameni din toate timpurile. De ce? Pentru că, așa cum a știut oracolul din Delphi și, apoi, întreaga lume, a fost unic. Spre deosebire de politicieni, poeți, meșteșugari, lui Socrate nu îi era teamă niciodată să recunoască că era nesigur de ceva. Această atitudine, așa cum știa Socrate, era autentica cale către înțelegere, întrucât necesita umilință și răbdare în revelarea adevărului despre orice era înșelător, amăgitor în decursul viețîi. Socrate nu a scris niciodată nici măcar un cuvânt și, totuși, este încă studiat în dialogurile loialului său protejat, Platon. Astfel, am ajuns să cunoaștem incredibil de multe lucruri despre acest om neobișnuit, ce punea sub semnul întrebării toate aspectele existenței. Deși, este mai bine să recunoaștem că, dacă era după Socrate, nu am reuși, de fapt, să știm mai nimic despre el!

Biografia lui Socrate | Viața și filosofia