Instinctul vieții / Eros al lui Sigmund Freud

 Instinctul vieții sau Eros a fost unul din cele două instincte de baza descrise de Simgund Freud în lucrarea "Dincolo de principiul plăcerii" (1920), când a început să-și construiască teoria structurală, în care instinctul vieții se opunea instinctului morții. 

Instinctul vieții subsuma instincte erotice neinhibate, impulsuri instinctuale inhibate în privința rolurilor lor și sublimate, și instincte ale autoconservării.    

                           

În contrast cu monismul lui Jung și Adler, Freud a susținut o teorie dualistă în privința instinctelor. Până la descoperirea sa a narcisismului, el a opus instinctele erotice, direcționate către obiecte din afară, instinctelor egoului, care includeau instinctul individual al autoconservării. Însă, apoi, teoria lui a trebuit să fie modificată pentru a corespunde descoperirii că însuși egoul putea deveni obiectul erotic. În acest fel, libidoul narcisistic a devenit o manifestare a presiunii instinctelor erotice, iar fosta dihotomie dintre instinctele egoului și instinctele erotice și-a pierdut forța sa. Parte a instinctelor egoului, adică instinctele de autoconservare, a fost văzută acum ca fiind libidinală în natură, și conflictul principal devenit cel dintre instinctele narcisistice și cele autoerotice, adică între două forme de instinct erotic. 

Începând cu anii 1920, Freud a introdus ipoteza instinctului morții ca răspunzător pentru fenomenele repetiției ce erau independente de principiul plăcerii, care erau susceptibile ca opunându-se acelui principiu. Imperativul său dualist l-a condus către desemnarea atât a instinctului erotic, cât și al celui de autoconservare ca fiind principale în instinctele vieții, fiind opuse instinctelor morții. 

În lucrarea sa "Eul și id-ul", Freud și-a menținut poziția nevoii de a face diferențiere între cele două clase de instincte: "sarcina (instinctului morții) este să conducă viața organizatăînapoi către starea neanimată; pe de altă parte... Eros, prin aducerea a tot mai multe și mai distante combinații ale particulelor în care substanță trăirii este dispersată țintește către complicarea vieții și, în același timp, desigur, către prezervarea sa" (în interesul evoluției). "Viața însăși", a adăugat Freud, "ar fi un conflict și un compromis dintre cele două orientări". Considerând al său "punct de vedere fundamental dualist" ca inevitabil, Freud a fost "îmboldit să conchidă că instinctele morții sunt prin natura lor mute și că elanul pentru viață provine în cea mai mare parte din Eros". 

Freud și-a menținut prespectiva dualistă până la finele vieții sale, așa cum confirmă acest paragraf din "O privire asupra psihanalizei": "După îndelungi ezitări și oscilări am decis să îmi asum existența a numai două instincte de bază, Eros și Instinctul distructiv". Obiectivul Erosului era de a "stabili chiar și mai mari unități", astfel încât să prezerveze viața; însă, dacă "unirea împreună" era astfel sarcina instinctului vieții, țelul instinctului morții era " să elimine conexiuni și astfel să distrugă lucruri". 

In distingerea dintre instinctul vieții și cel al morții, Freud a căutat să introducă o dualitate a însăși noțiunii de instinct. Rezultatul a fost un instinct dual care putea fi descris ca două instincte care sunt atât de împletite, atât de contopite, încât unul abia poate avea o semnificație în afara relației sale cu celălalt. Împletirea instinctuală se ivește prin medierea indispensabilă a obiectului. Funcționarea instinctivă eficientă necesită ca instinctul vieții să servească pentru a se lega de instinctul morții. 

Instinctul morții al lui Sigmund Freud