Dacă războiul continuă | Povestire de Hermann Hesse

 "Dacă războiul continuă: Reflecții despre război și politică" este o serie de esee și alte texte ale scriitorul elvețian nativ în Germania Hermann Hesse. Mare parte a cărții sale acoperă perioada dintre 1914 și 1948, integrand o critică a războiului Germaniei, și conținand relatări multifațetate despre diferiți germani care au rezistat războilui, îndeosebi celui nazist. Această povestire din carte pune în evidență absurditatea și atrocitatea războiului, inclusiv al celui purtat în prezent de personaje monstruoase ca Putin și Trump. Nu întâmplător, povestirea are similarități cu scrierile lui George Orwell și Franz Kafka...

Încă de când eram tânăr, am obișnuit să dispar din când în când pentru a mă reînvigora și a mă pierde în alte lumi. Oamenii mă căutau și, când nu mă puteau găsi, mă raportau ca fiind dispărut. Apoi, după ce mă întorceam, era întotdeauna o plăcere pentru mine să aud concluzia pe care așa-ziși oameni de știință o inventau pentru a explica unde am fost și condițiile absenței mele sau existența mea crepusculară. Deși nu făceam nimic decât ceea ce era natural pentru mine și ceea ce cei mai mulți oameni vor fi capabili să facă mai devreme ori mai târziu, eram văzut ca un fenomen de acești oameni speciali - ca o persoană posedată de unii dintre ei, și ca o persoană binecuvântată cu puteri miraculoase de alții. 

Pe scurt, mă duceam departe din nou pentru o vreme. După doi ani de război, prezentul își pierduse mult din farmec pentru mine, și dispăream pentru un timp astfel încât să respir un alt aer. În felul meu particular, părăseam tărâmul în care noi trăim și eram oaspete în locuri îndepărtate pentru multă vreme, mergând grăbit printre oameni și epoci, și deveneam nefericit întrucât nu vedeam decât obișnuitele tribulații, negustorii, progrese și îmbunătățiri de pe pământ. După aceea, mă retrăgeam un răstimp în sferele cosmice.    

                                           

Când m-am întors, era anul 1920, și am fost dezamăgit să aflu că oamenii erau încă în război unii cu alții pe întreg globul, și că exista încă aceeași obstinație și lipsă de simțire. Unele din granițele țărilor se schimbaseră, unele regiuni selecte cu culturi înalte fuseseră distruse cu grijă, însă, întru totul, nu se schimbase nimic la suprafața lucrurilor. 

Desigur, se făcuseră cu adevărat mari progrese în cauza egalității din lume. Cel puțin, în Europa, am auzit, perspectivele erau aceleași pentru oricine din toate țările. Chiar și diferențele dintre națiunile beligerante și cele neutre dispăruseră aproape complet. Cu toate că se începuseră mecanic  bombardamente asupra populației civile, din baloane cu aer, acestea erau de la 15 la 20 de metri în înălțimea cerului și loviturile lor eșuau pe când se mișcau și, cu toate că în acest timp frontierele țărilor erau păzite mai mult decât altădată, ele deveniseră iluzorii. Împrăștierea acestor împușcări, bombardamente întâmplătoare din aer erau atât de mare încât operatorii acestor baloane erau mulțumiți dacă reușeau să ghideze bombele lor pentru a nu lovi propriile lor teritorii. Nu le mai păsa cât de multe bombe ar putea să cadă în țările neutre sau chiar în teritoriile aliaților lor. 

Acesta era, de fapt, singurul progres pe care-l făcuse instituția războiului. Până într-un anumit grad, semnificației războiului i se dăduse cea mai clară expresie prin astfel de bombardamente aleatorii.  Lumea fusese împărțită în două părți care căutau să se anihileze una pe alta, deoarece amândouă voiau același lucru, adică eliberarea celor oprimați, eliminarea violenței și instaurarea unei păci permanente. Oricine era prejudiciat de o pace care nu era posibil să dureze o eternitate. Dacă pacea veșnică nu putea fi obținută, se prefera războiul etern, iar maniera neglijentă în care baloanele cu expozibil își lăsau acesta să cadă asupra oamenilor nedrepți și drepți din enorme înălțîmi se potrivea de minune semnificației acestui război. Pe lângă asta, războiul continua să fie purtat în vechi feluri, cu mijloace semnificative dar inadecvate. Imaginația limitată a generalilor și tehnicienilor a dus la inventarea mai multor arme de anihilare. Totuși, vizionarul care concepuse balonul mecanic ce răspândea bombe a fost ultimul de tipul său. De atunci, vizionarii, poeții și visătorii și-au pierdut treptat interesul față de război. Războiul a fost lăsat în seama generalilor și tehnicienilor și, astfel, a făcut mici progrese. Armatele s-au aflat oriunde și s-au confruntat una cu cealaltă cu o perseverență extraordinară și, deși era lipsă de materiale de luptă, au condus de atunci la medalii de răsplată militară făcute numai din hârtie, și nu a existat nici un semn nicăieri că bravura soldaților fusese diminuată. 

Mi-am găsit locuința parțial distrusă de bombele unor avioane, dar am putut să adorm chiar dacă era friguroasă și neconfortabila. Mai târziu, molozul de pe podea și mucegaiul umed de pe pereți m-au deranjat, așa că am plecat pentru o plimbare. 

Am mers pe unele străzi care se schimbaseră în mare măsură decât felul cum arătău mai înainte. Am fost uluit de faptul că nu mai erau magazine. Străzile erau lipsite de viață. Am umblat un scurt timp până când am întâlnit un om cu un mic număr din cositor pe pălăria sa, el m-a întrebat ce fac, și eu i-am spus că mă plimb. 

Răspunsul lui: "Ai permisiunea să faci asta?"

Nu l-am înțeles. Am schimbat câteva vorbe, și el mi-a cerut să îl urmez într-un loc din imediata apropiere. 

Am ajuns pe o stradă cu clădiri ce aveau cu toate  atârnate la ușile lor plăcuțe albe, înscrise cu birouri cu numere și litere. 

Pe una din plăcile de la o ușă era scris "Cetățeni neangajați", cu numărul 248784. Am intrat pe ușa aceea. Birourile, sălile de așteptare și coridoarele  obișnuite miroaseau a hârtie, haine umede și aer înnăbusitor. După câteva întrebări, am fost dus la camera 72B, unde am fost interogat. 

Un oficial a stat înaintea mea și m-a examinat. "Poți să stai drept?", m-a întrebat el sever. Am zis că nu. A întrebat, "De ce nu?" "Nu am învățat niciodată cum să fac asta", i-am replicat stânjenit. 

"Așadar, ai fost arestat pentru că făceai o plimbare fără a avea un certificat de permisiune. Recunoșți asta?"

"Da", am spus. "Este corect. Nu știam că era necesar. Vezi, tu, am fost bolnav o vreme îndelungată..."

El și-a agitat mâna prin aer. "Trebuie să fii pedepsit și, în următoarele trei  zile îți este interzis să umbli în pantofi. Dă-ți jos încălțările!" 

Mi-am scos pantofii. 

"Dumnezeule!", a exclamat oficialul, cu oroare. "Doamne, porți pantofi din piele! De unde  i-ai luat? Ești cu totul nebun?"

"Poate că nu sunt complet normal. Nu sunt tocmai cel mai bun judecător pentru asta. Am cumpărat pantofii cu ceva timp în urmă". 

"Știi că purtarea pielii în orice formă de către civili este strict interzisă. Încălțările tale vor rămâne aici. Vor fi confiscate. Acum, arată-mi actele tale de identitate". 

"Dragă domnule, nu am nici unul". 

"Nu ammai văzut așa ceva de cel puțin un an!" Oficialul a oftat și a chemat un polițist. "Du-l pe acest om în biroul 194, camera8". 

Am fost silit să umblu în picioarele goale prin câteva străzi. Apoi, am intrat într-o altă clădire administrativă și am mers prin coridoare, respirând mirosul de hârtie și pierdere a speranței. Am fost împins într-o cameră și am fost interogat de un alt oficial, care purta o uniformă. 

"Ai fost găsit pe stradă fără acte de identitate, așa că trebuie să te amendez cu 2.000 de guldeni. Îți voi scrie chitanța chiar acum". 

"Iertați-mă", am spus timid. "Nu am atât de mulți bani la mine. Nu ați putea să mă închideți pentru un timp în loc să mă amendați?" 

El a râs zgomotos. 

"Să te închid? Dragul meu, cum poți să te gândești la așa ceva? Crezi că te vom hrăni, în plus față de toate astea? Nu, nu bunul meu om, dacă nu poți plăti această sumă mică, ți se va da cea mai grea pedeapsă din toate. Va trebui să cer privarea provizorie a licenței tale de a exista. Te rog, dă-mi cardul tău cu licența de a exista!" 

Nu aveam nici unul. 

Oficialul a rămas amuțit. A chemat doi colegi, a șoptit cu ei mult timp, arătând frecvent spre mine. Cu toții m-au privit cu teamă și uimire. Apoi, a trebuit să mă ducă la pușcărie până când cazul meu avea să fie cu totul discutat. 

Numeroși oameni stăteau acolo. Un soldat era de gardă în fața ușii. M-a uluit faptul că, deși îmi lipseau pantofii, eram de departe cel mai bine îmbrăcât din celulă, iar ceilalți erau cumva îngroziți de mine. Așadar, mi-au făcut loc să mă așez și, imediat, un om mărunt, timid, s-a înghesuit lângă mine, s-a aplecat prudent către mine, și mi-a șoptit în ureche, "Ascultă, am făcut un târg fabulos. Am zahăr acasă! O sfeclă cu zahăr perfect de bună! Cântărește aproape trei kilograme. Poți să o ai. Dar ce îmi vei oferi în schimb?"

S-a aplecat iar către mine, și-a pus urechea aproape de buzele mele, iar eu am șoptit, "Fă-mi tu o ofertă! Cât de mult vrei să primești?"

"Să spunem 115 guldeni", a răspuns el. 

Am dat din cap și am devenit absorbit de gândurile mele. 

Am constatat că fusesem plecat prea mult timp. Îmi era dificial să mă obișnuiesc din nou cu viața asta. Aș fi dat o mulțime de bani pentru o pereche de pantofi sau ciorapi, întrucât picioarele mele goale erau nemaipomenit de reci și fusesem forțat să merg pe străzi ude. Dar nu era nimeni în încăpere care să nu aibă picioarele goale. 

După ce au trecut niște ore, au venit să mă ia. Am fost condus în biroul numerul 285, camera 19F. De această dată, polițistul a rămas cu mine. S-a poziționat între mine și superiorul său, care părea să aibă un rang foarte înalt. 

"Ai reușit să te bagi într-o situație foarte dificilă", a început el. "Ești aici, în acest oraș, și trăiești fără o licență de a exista. Sunt sigur că știi că acest lucru implică cea mai severă pedeapsă". 

Am făcut o mică plecăciune. 

"Dacă îmi permiteți", am spus, "am o singură cerere la dumneavoastră. Sunt complet de acord că nu mă pot descurca în această situație, și că greșeala mea este pe cale să devină și mai gravă. Așadar, ar fi posibil pentru dumneavoastră să mă condamnați la moarte? Aș aprecia foarte mult acest lucru!"

Înaltul oficial mi-a aruncat o privire blândă. 

"Înțeleg de ce îmi spuneți așa ceva", a răspuns el amabil. "Dar dacă îți aprob asta, în cele din urmă, toată lumea va veni cu o astfel de cerere. În orice caz, va trebui să-ți cumperi un card pentru moarte. Ai bani pentru asta? Costă patru mii de guldeni". 

"Nu, nu am atât de mult. Dar v-aș da tot ce am. Am o mare dorință de a muri". 

El a surâs straniu. 

"Te cred. Nu ești singurul. Însă nu este atât de ușor să mori. Ești un cetățean al unui stat și ai obligații față de acest stat cu trupul și sufletul. Sunt sigur că știi acest lucru. Apropo, am văzut că te-ai înregistrat ca Emil Sinclair. Ești scriitorul Sinclair?" 

"Da, eu sunt". 

"Ah, sunt foarte onorat. Sper că te voi putea ajuta. Ofițerule, acum poți pleca". 

Polițistul a ieșit și oficialul mi-a luat mâinile. 

"Am citit cărțile tale cu mare interes", mi-a spus el cu curtoazie, "și voi încerca să te sprijin cât îmi este posibil. Dar spune-mi, dragă domn, cum ai putut ajunge în această situație teribilă?"

"Ei bine, am fost departe o vreme îndelungată. Îmi luasem zborul prin cosmos pentru un timp. Am fost plecat doi ori trei ani, și, cât de franc, am sperat,  mai mult sau mai puțin,că războiul se va sfârși în această perioadă. Dar, spune-mi, poți obține un card de moarte pentru mine? Ți-aș fi foarte recunoscător". 

"Poate că voi rezolva asta. Însă, înainte de a aranja orice, trebuie să ai un permis de viață. Fără acesta, orice pas aș face ar fi lipsit de șanse. Îți voi da o scrisoare de recomandare pentru biroul 127". 

"Cu garanția mea, vei fi cel puțin capabil să obții un permis provizoriu de a trăi. Desigur, va fi valabil numai pentru două zile". 

"Ah, este un timp îndeajuns de mare!"

"Foarte bine, după ce îl ai, vino înapoi la mine". 

Mi-am strâns mâinile cu el. 

"Încă un lucru", am zis eu ușor. "Pot să va pun o altă întrebare? Va puteți imagina cât de rău am fost informat despre evenimentele actuale"? 

"Te rog, te rog". 

"Ei bine, aș fi interesat îndeosebi de a ști cum poate continuă viața în aceste circumstanțe. Cum se pot descurca oamenii cu toate acestea?"

"Foarte bine", a răspuns el, "ești, în particular, într-o situație rea ca și civil și cu totul lipsit de acte! Au mai rămas numai câțiva civili. Oricine nu este soldat este un slujbaș civil. Asta face viața mai suportabilă pentru cei mai mulți oameni. Numeroși sunt chiar foarte fericiți. Și ei devin, treptat, obișnuiți cu privațiunile. Când am renunțat gradual la cartofi și ne-am  obișnuim cu pastă de celuloza (este ușor carbonizată, ceea ce o face mai degrabă gustoasă), oricine credea că nu va suportă asta. Iar acum, este foarte agreată. Și astfel se petrece cu orice". 

"Înțeleg", am zis. "De fapt, nu mai este deloc uluitor. Însă, există ceva ce nu înțeleg întru totul. Spune-mi, de ce întreaga lume își cheltuiește o atât de imensă energie în acest fel? Aceste privațiuni, aceste legi și aceșți demnitari... Este real că oamenii sunt protejați și întreținuți în viață cu toate astea?"

Oficialul s-a uitat la mine copleșit de uimire. 

"Asta este o întrebare pe cinste!", a exclamat el, și și-a clătinat capul dezaprobator. "Știi, nu-i așa, că există un război, un război ce a cotropit toată lumea! Și de aceea ne menținem instituțiile. Este război. Fără aceste eforturi și împliniri enorme, armatele nu ar mai rămâne pe câmpurile de bătălie nici măcar o săptămână. Oamenii trebuie să se înfometeze, ei nu ar fi capabili să îndure altfel". 

"Da", am replicat, "acest lucru este cu siguranță hrană pentru gândire! Așadar, războiul este ceva bun care este menținut prin aceste sacrificii! Da, însă permiteți-mi să pun o întrebare ciudată, de ce puneți o atât de mare valoare pe război? Chiar merită toate astea? Până la urmă, este cu totul un lucru bun?"

Oficialul a dat din umeri, simpatetic.  A realizat că nu îl înțeleg. 

"Dragă domnule Sinclair", a spus el, " ai devenit foarte neștiutor despre căile lumii. Dar, te rog, mergi doar pe o stradă. Vorbește cu oamenii și fă puțin efort să gândești și să te întrebi pe tine însuți: Ce altceva a rămas? Ce constitue viața noastră? Apoi, imediat, va trebui să spui: Războiul este singurul lucru pe care încă îl avem! Plăcerea și câștigul personal, lăcomia, dragostea, munca intelectuală, toate acestea nu mai există. Războiul este singura și unică activitate pentru care suntem recunoscători. Ne oferă, în continuare, ceva precum ordinea, legea, gândirea și spiritul în lume. Poți înțelege asta?"

Da, acum am înțeles și i-am mulțumit oficialului foarte mult. 

Apoi, am părăsit camera lui și, mecanic, mi-am îndesat scrisoarea de recomandare pentru biroul 127 în buzunarul meu. Nu am intenționat să o folosesc. Nimic nu era mai important acum decât să nu mai deranjez vreun altul din aceșți oficiali. Și, înainte de a fi observat și a mi se da iarăși vreo sarcină, am vorbit micii stele binecuvântate din mine, mi-am oprit bătaia inimii, mi-am făcut corpul să dispară în umbra unui tufiș, și mi-am continuat voiajul anterior fără să mă gândesc să mai mai întorc acasă vreodată. 

Robert Greene: Cele 33 de strategii ale războiului (I)