Insulele Fericiților: Simbol și semnificație

 Insulele Fericiților sau Insulele Celor Binecuvântați (în grecește, "makárōn nêsoi") au fost pe larg cunoscute ca paradisuri de obicei inaccesibile, simboluri ale unui rai literal (de pildă, al doilea Eden), asociate cu viața de apoi, dar pe care unii au încercat să le localizeze într-o "geografie mitică". 

Un exemplu, din epopeea sumeriană Ghilgalmeș, este insula din țara lui Dilmun, către care a fost purtat "Noe" în vremea marelui potop (numit în această epopee Ziusudra sau Ut-Napishtim). Dilmun a fost identificată ca fiind corespunzătoare insulelor Bahrain din Golful Persic, care nu sunt deloc  în realitate niște insule paradisiace.  

                                   

În antichitatea clasică s-au făcut multe referiri la Insulele Fericiților / Celor Binecuvântați ("makárōn nêsoi"), în limba latină "insulae fortunatae", termen din care provine numele arab de "al-djaz'ir" sau "al-chalidat", amplasate în Oceanul Vestic și echivalate cu Elusium, unde cei aleși mergeau după moarte. Și în acest caz s-a făcut o încercare de identificare pseudo-geografică, de această dată cu insulele Conon, așa cum erau descrise de Plutarh (50-125 d.Hr.): "Rareori plouă aici și, când se întâmplă, plouă moderat. Vânturile sunt mai ales blânde, iar ele aduc apoi atât de multă rouă încât pământul, cu propriul său acord, scoate la iveală cele mai bune fructe într-un atât de mare belșug încât locuitorii nu fac nimic altceva decât să se bucure de destindere. Aerul este întotdeauna plăcut, astfel încât chiar și barbarii cred că aceste sunt Câmpiile Elizee, casa celor binecuvântați, pe care Homer le-a portretizat în versurile sale magice". 

Istoricul Flavius Josephus (37-95 d.Hr.) a asociat Insulele Fericiților cu noțiuni ale dualității de opoziție a materiei cu spiritul, împreună cu credința gnostică conform căreia sufletele sunt scântei de lumina care trebuie să fie eliberate: ele provin din cel mai bun eter dar sunt încarcerate în "robia cărnii" până la moarte. Abia apoi plutesc, purificate, deasupra oceanului, spre un loc de extaz în Insulele Fericiților, în vreme ce sufletele spurcate de elementul "material" sunt pedepsite să fie închise într-o "peștera întunecată". 

Paradisuri fabuloase din Marea de Vest (Atlantic) au fost pomenite în mituri celtice, îndeosebi irlandeze, descriind astfel de insule și călătoriile către ele, înainte de a apare influența misionarilor creștini. 

Aceste credințe au fost apoi încorporate în ideologia creștină, de pildă în legenda abatelui călător peste mări, Sfântul Brendan, despre care se zicea că navigase către "pământul promis al celor binecuvântați" (un lucru interpretat mai târziu ca descoperirea Americii înainte de Columb). 

Cosmologii vizionare ori mitice au rezistat, totuși, eforturilor de a le încadra în geografia așa cum o știm. Același lucru poate fi spus despre cosmologia chinezească tradițională și varianta sa a "Insulelor Fericiților": Fang-chang, P'eng-lai și Yingchou, presupuse a se afla în afara coastei Pacificului din China. Pe acestea trăiau fericiți "cei opt nemuritori".  În vremurile timpurii, straiele celor morți erau împodobite cu imaginea acestor insule mitice, astfel încât să se sugereze că sufletele decedaților ajunseseră deja la plăcerile și bucuriile corelate cu insulele. 

În grădina chinezească tradițională există insule din pietre formate în mod bizar, simbolizand insulele din legendă. 

Paradisul: Simbol și semnificație