Paradisul lui Dante Alighieri | Divina Comedie

 Potrivit imaginii create de Dante Alighieri în Divina Comedie, infernul și purgatoriul sunt părți ale sferei terestre, în vreme ce paradisul se află în afara pământului. 

Dante a urmat în mod evident doctrina creștină care îl amplasează pe Dumnezeu în Ceruri. Totodată, el s-a aliniat teoriei ptolemeice conform căreia pământul este imobil în centrul universului și în jurul său se rotesc nouă ceruri concentrice. 

Paradisul în Divina Comedie

În Divina Comedie există și un al zecelea cer, care se ridică deasupra întregului și este făcut din lumină pur intelectuală. Chiar în acest al zecelea cer se găsesc Cerurile, tronul lui Dumnezeu, îngerii și cei binecuvântați.   

                                     

Paradisul are forma unui amfiteatru, cu o serie nesfârșită de scări care se pierd în infinit. Pe treptele acestora stau cei binecuvântați, absorbiți în contemplarea lui Dumnezeu. 

Dante Alighieri, autorul și personajul principal al poemului, descrie acest loc la finalul Divinei Comedii. În cele nouă cânturi anterioare el povestește călătoria sa împreună cu Beatrice prin cele nouă ceruri. În fiecare din primele șapte ceruri se află o planetă diferită pe care poposesc Dante și Beatrice. În cel de-al optulea cer, ei găsesc Constelația Gemenilor, sub semnul căreia se născuse Dante. 

În timpul voiajului lor, Dante și Beatrice văd mulți oameni binecuvântați care vin să-i întâlnească. Acesta este un adevărat privilegiu datorat misiunii încredințate de Dumnezeu lui Dante, cea de a relata persoanelor în viață ce văzuse în lumea de apoi. 

Scopul călătoriei lui Dante este, de fapt, salvarea, mântuirea omenirii. 

La fel ca mulți intelectuali din vremea să, Dante credea că stelele pot influența viața oamenilor. În particular, el i-a atribuit lunii trăsătura inconsecvenței și, de aceea, i-a amplasat în cerurile lunii pe cei care, cu inimă bună, fără vreo greșeală proprie, nu și-au dus la bun sfârșit jurămintele. 

Mercur este asociat cu dragostea pentru gloria pământeană, așa că Dante întâlnește pe această planetă sufletele celor care au făcut lucruri bune, însă dintr-un motiv negativ, cel de a se bucură de faimă în viață. 

Venus s-a născut din tendința de a iubi și, drept urmare, în cerul al treilea se găsesc spiritele care au fost îndepărtate de aceasta, chiar dacă ele s-au căit pentru asta chiar când erau încă în viață. 

Soarele inspiră înțelepciune, Marte conflicte și Jupiter justiție. Astfel, al patrulea, al cincilea și al șaselea cer găzduiesc sufletele celor care fuseseră înțelepți, celor care luptaseră pentru credință și celor care fuseseră oameni buni, drepți. 

Ultima planetă este Saturn, care inspiră meditația și găzduiește spirite contemplative în al șaptelea cer. 

Cei binecuvântați sunt, așadar, grupați în categorii, la fel ca cei damnați din infern. Nivelul lor de fericire crește potrivit înălțimii cerului căruia îi aparțin. În vreme ce descrierea fizică de către Dante a damnaților este foarte pământeană și brută, spiritele binecuvântate sunt imaginate ca impalpabile; Dante abia le poate zări. 

Totuși, cei binecuvântați au suflete umane foarte obișnuite. Dante se referă adeseori la viețile lor de pe pământ, citând evenimente și personaje reale. De aceea, Paradisul lui Dante nu este lipsit de referințe politice și istorice (îndeosebi legate de iubita lui Florența), deși se focalizează mai ales pe doctrina creștină. 

Dante Alighieri descrie fericirea ca o deplină cunoaștere a adevărului. Această idee a fost adânc înrădăcinată în gândirea sa  și în lucrările sale. Fericirea sufletului omenesc poate fi atinsă numai prin urmărirea perfecțiunii, care se poate face numai prin știință și cunoaștere. Obstacolele din calea către fericire sunt greșelile și păcatele umane. 

Paradisul lui Dante înfățișează, totodată, călătoria sa intelectuală de la îndoială la credință. Călăuză sa în acest demers este Beatrice, o femeie devenită înger. 

Dante Alighieri și Divina Comedie