Superstiții despre sicriu

 Cuprins

⦁ Semne bune și semne rele despre sicriu din toată lumea

⦁ Superstiții românești despre sicriu

Era considerat foarte periculos ca cineva să stea într-un sicriu când era încă în viață. Acest lucru era crezut că avea să-i grăbească moartea. De asemeni, se spunea că un decedat nu trebuia să fie îngropat purtând hainele cuiva în viață; așa cum straiele celui mort se deteriorau în coșciug, la fel se petrecea cu deținătorul viu al straielor. 

Un sicriu trebuia să fie scos din casă cu picioarele decedatului înainte, astfel încât sufletul acestuia să privească în

 față și nu înapoi, și să nu găsească o cale de a-i urma pe cei vii care locuiau înăuntru. 

Superstiții despre sicriu   

Era cu ghinion să se țînă în casă miniatura unui sicriu. Era recomandat ca această să fie sfărâmată, întrucât emitea energie negativă și nenoroc. 

Se zicea că era de rău augur pentru familia unui decedat dacă sicriul acestuia era purtat către cimitir pe un drum abia făcut. 

Punerea de monede în coșciug, pe ochii ori în mâna decedatului, este o tradiție străveche, avându-și originea în mitologie (precum plătirea lui Charon, barcagiul ce ducea sufletele morților peste răul Styx). 

Era cu ghinion să se constate că un sicriu era prea mic pentru un decedat. 

Dacă se aducea un sicriu într-o casă în care o persoană era moartă, și o alta bolnavă, cea de-a doua urma să moară și ea. 

De asemeni, nu era să bine ca cineva să nu atingă un coșciug când intra în camera unde se afla acesta. 

Se obișnuia să nu se bată în cuie capacul coșciugului unui nou născut, astfel încât mama acestuia să poată da naștere altui prunc. 

Nu se recomanda ca un sicriu să fie mutat dintr-un mormânt în altul, ca nu cumva să moară curând un alt membru al familiei. 

Asemănător, când se rupeau mânerele sicriului pe când decedatul era dus spre groapă, acesta era un semn că cineva din familie avea să moară peste puțin timp. 

Se spunea că era cu ghinion ca o persoană să se plângă că un sicriu era prea greu. 

                            

În Europa, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, teama unor oameni de a fi îngropați vii a dus la crearea de "sicrie de siguranță", conectate cu tuburi și clopoței din afara mormântului, pentru ca persoană "reînviată" să poată cere ajutpr. Acest obicei stă la baza expresiei "salvat de clopoțel". 

În Guiana Britanică, când o persoană transporta un sicriu gol, nu trebuia să  se oprească la nici o casă cu excepția celei în care se găsea decedatul, astfel încât să nu atragă moartea spre alte locuințe. 

Evreii considerau că era un semn de mare nenoroc ca un sicriu să se atingă de un altul. 

În tradițiile chinezești și cele ale altor popoare asiatice, pisicile (în special cele negre) trebuiau să fie ținute departe de un sicriu. Dacă o pisică sărea pe un sicriu sau pe un mort, există credința că trupul acestuia se va reanima ca un vampir "țopăitor" ori o creatură cu corp rigid (numită "jiangshi").

Egiptenii antici aveau credința că era un păcat de neiertat să se îndepărteze sicriul unui prieten mumificat. 

 

Indienii Ohio credeau că dacă se făcea o gaură în sicriu în dreptul ochilor și gurii celui decedat, sufletul acestuia putea să se deplaseze în afara coșciugului și înapoi în el. 

Similar, În Bucovina și Muntenia se făcea în sicriu, în dreptul capului mortului, o așa-zisă "fereastră a sufletului", astfel încât acesta să poată vedea lumea care se adunase să-l petreacă la mormânt. Sub influența creștinismului, se spunea că această fereastră servea sufletului mortului în Marea Trecere pe Lumea Cealaltă, pentru a mai auzi și revedea prin Vămile Văzduhului pe  cei îndrăgiți muncind și vorbind în jurul casei gospodăriei sale pământene. 

În unele părți din România, în ziua de marți din a treia săptămâna după Paști, fetele și femeile plămădeau un omuleț din lut (numit Caloian sau Scaloian) pe care-l puneau într-un mic și sicriu; omulețul era tămaiat, bocit și îngropat. 

Tot la români, la o înmormântare era dat de pomană peste sicriu un cocoș. Pe de altă parte, așa cum ne informează Romulus Antonescu , " Când se fac stările (popasurile, stâlpii, prohodirile), în drumul de acasă la biserică, rudele mortului procedează astfel: în Munţii Apuseni, o femeie varsă puţină apă şi dă, peste sicriu, colăcei şi o monedă; în Alba, se dau, peste sicriu, un colac, o lumânare şi un val de ţesătură de desagi; în Năsăud, se pune pe sicriu o monedă pentru preot; în zonele bogate în podgorii din Transilvania, se dau colaci şi vin; în Sibiu şi Moldova, se dau numai bani; în Muntenia, se aruncă bani la fiecare colţ al patului (năsăliei); în Suceava, se dau, peste sicriu, colăcei şi o lumânare sau colăcei şi o monedă; când se dă colacul cu lumânare, aceasta trebuie să fie înfiptă în colac; starea I-a se face acasă, în casa decedatului sau în curtea acestuia, unde sunt date peste sicriu mai multe: haine, vite (vacă, junincă, viţel), oi, rar cai, găini, gâşte, cocoşi, o sticlă sau ulcică cu apă curată şi o lumânare."

Cu prilejul Paștelui, unii români spuneau că unii cozonaci se fac cu o formă prelungă pentru a se asemăna cu sicriul în care fusese îngropat Hristos. 

Surse principale

⦁ C. M. Stevans, Cora Linn Daniels: Encyclopædia of Superstitions, Folklore, and the Occult Sciences of the World

⦁ Richard Webster: The Encyclopedia of Superstitions

⦁ Romulus Antonescu: Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti

⦁ Antoaneta Olteanu: Calendarele Poporulul Român      

⦁ Romulus Vulcănescu: Mitologie Română

Visele despre morţi în superstiţiile româneşti