miercuri, 2 septembrie 2015

Ochi de câine albastru | Povestire de Gabriel Garcia Marquez

"Ochi de câine albastru" este o povestire stranie dar plină de înţelesuri, aşa cum îi stă bine unei scrieri a lui Gabriel Garcia Marquez. Ce-ar fi dacă am duce, fără să ne dăm seama, o viaţă dublă? Dacă am trăi în două lumi separate, una a stării de veghe şi cealaltă a stării de vis? Cum ar fi dacă ar exista totuşi o parolă din vise, care odată amintită în existenţa reală, ne-ar permite să facem legătura între cele două lumi aparent intangibile, fără nici o cale de comunicare? În acest fel, am avea posibilitatea să întâlnim în realitate oameni cunoscuţi numai din vise, să reuşim în starea de veghe să fim alături de un suflet pereche pe care îl aflăm doar în lumea din vis? Conştientul este prisma prin care interpretăm realitatea. Dar nu cumva căutăm subconştient o realitate în stare să se potrivească cu visele noaste? 

Am găsit, din întâmplare, această povestire a lui Marquez pe internet, şi am tradus-o pentru voi în limba română. Lectură plăcută! 

Ochi de câine albastru | Povestire de Gabriel Garcia Marquez 


Povestire de Gabriel Garcia Marquez
Apoi, ea s-a uitat la mine. Am crezut că mă priveşte pentru întâia oară. Dar, după aceea, atunci când s-a întors în spatele lămpii şi am continuat să simt privirea ei alunecoasă, unsuroasă, în spatele meu, am înţeles că eu eram acela care se uita la ea pentru prima dată. Mi-am aprins o ţigară. Am tras în piept fumul aspru, tare, înainte de a-mi roti scaunul, balansându-mă pe unul din picioarele sale din spate. După asta, am văzut-o acolo, ca şi cum ar fi stat lângă lampă, scrutandu-mă, toată noaptea. Pentru câteva minute, asta a fost tot ceea ce am făcut: ne-am uitat unul la celălalt. Am privit-o din scaun, balansându-mă pe unul din picioarele sale din spate. Ea a stat, cu o mâna lungă şi liniştită peste lampă, privind la mine. Am observat pleoapele ei ridicate la fel ca în fiecare noapte. Mi-am amintit de lucrul obişnuit, atunci când i-am spus: "Ochi de câine albastru." Fără să-şi ia mâna de deasupra lămpii, mi-a zis, "Lucrul ăsta. Nu-l vom uita niciodată." Mâna i-a părăsit lampa, şi a oftat: "Ochi de câine albastru. Am scris asta peste tot."

Am zărit-o mergând către masa de toaletă. Am remarcat cum apărea în sticla circulară a oglinzii, privindu-mă acum de la capătul unui du-te-vino al unei lumini de o claritate matematică. Am observat cum continua să se uite la mine cu marii săi ochi întunecaţi precum cărbunele: privind spre mine în vreme ce deschidea cutiuţa acoperită cu o scoică de perla. Am zărit-o pudrandu-şi nasul. Atunci când a terminat, a închis cutia, s-a ridicat din nou şi s-a îndreptat către lampă, spunând: "Mi-e teamă că cineva visează despre această camera şi îmi descoperă secretele." Şi, încă o dată, şi-a ţinut aceeaşi mâna lungă şi tremurătoare peste flacăra lămpii, pe care şi-o încălzise astfel înainte de a se aşeza în faţa oglinzii. Şi mi-a spus"Nu simţi că e rece?" Iar eu am răspuns: "Uneori." Şi ea mi-a zis"Trebuie să simţi acum." Iar atunci am înţeles de ce nu putusem să fiu singur pe scaun. Răceala era cea care îmi dădea certitudinea singurătăţii. "Acum simt," i-am spus. "Şi este ciudat, pentru că noaptea e liniştită. Poate că a căzut pe undeva o pânză de zăpadă." Ea nu a răspuns. Din nou, a început să se îndrepte către oglindă, şi eu mi-am întors iarăşi scaunul, rămânând cu spatele la ea. Fără să o văd, ştiam ce făcea. Ştiam că era aşezată în faţa oglinzii, zărindu-mi spatele, care avusese timp să ajungă în adâncurile oglinzii şi să fie prins de privirea sa, ce avusese de asemeni destul timp să pătrundă în adâncuri şi să se întoarcă - înainte ca mâna ei să îşi înceapă a doua mişcare - până când buzele sale au fost acoperite cu purpuriu, din prima mişcare a mâinii sale în faţa oglinzii. Am zărit, în partea opusă mie, peretele neted, care era asemeni unei alte oglinzi, oarbe, în care nu o puteam vedea - şezând lângă mine - dar îmi puteam imagina unde era probabil, ca şi cum oglinda fusese atârnată în locul peretului. "Te văd," i-am spus. Şi am desluşit pe perete ceva ca şi cum ea şi-ar fi ridicat ochii şi m-ar fi văzut cu spatele spre ea în scaunul meu, în adâncimile oglinzii, cu faţa mea întoarsă către perete. Şi apoi am văzut cum ochii ei se coboară iarăşi şi rămân ca întotdeauna fixaţi spre brasiera să, fără ca ea să vorbească. I-am zis din nou: "Te văd." Iar ea şi-a înălţat ochii de pe brasieră încă o dată. "Asta-i imposibil." Am întrebat-o de ce. Şi ea, cu ochii liniştiţi coborâţi iarăşi spre brasieră: "Pentru că faţa ta este îndreptată către perete." Apoi, mi-am întors scaunul. Aveam o ţigară îndesată în gură. Când am stat spre oglindă, ea s-a întors la lampă. Acum avea palmele deschise deasupra flăcării, ca două aripi ale unei găini, frigandu-se ea însăşi, şi cu faţa să umbrită de propriile sale degete. "Cred că sunt pe cale să răcesc," a spus. "Ăsta trebuie să fie un oraş de gheaţă." Şi-a întors faţa în profil, cu pielea sa, având nuanţe de la arămiu la roşu, şi a devenit deodată tristă. "Fă ceva în legătură cu asta." Şi a început să se dezbrace, puţin câte puţin, pornind de sus, cu brasiera sa. I-am zis: "Am să mă întorc înapoi cu faţa spre perete." Ea mi-a răspuns: "Nu. În orice caz, mă vei vedea în felul cum ai făcut-o când erai întors cu spatele." Nici n-a apucat să termine aceste cuvinte şi era aproape complet dezbrăcată, cu flacăra lămpii lingandu-i pielea arămie.
"Am vrut mereu să te văd aşa, cu pielea burţii plină de şănţuleţe adânci, ca şi cum ai fi fost bătută." Şi, înainte să-mi dau seama că vorbele mele deveniseră stângace la vederea goliciunii sale, ea a rămas nemişcată, încălzindu-se la globul lămpii, şi a spus: "Uneori, cred că sunt făcută din metal." A rămas tăcută o clipă. Poziţia mâinilor sale deasupra flăcării se schimba uşor. Am zis: "Câteodată, în alte vise, m-am gândit că erai numai o mică statuie din aramă din colţul unui muzeu oarecare. Poate că de asta îţi este frig." Iar ea a mărturisit: "Uneori, când dorm pe inima mea, pot simţi cum trupul mi se goleşte şi cum pielea îmi este ca o placă de metal. După aceea, când sângele bubuie în mine, este ca şi cum cineva m-ar căuta, bătând ca într-o uşa în burta mea, şi pot sesiza propriul meu sunet de aramă în pat. Este asemeni - cum să-i spun - unui metal laminat." S-a tras mai aproape de lampă. "Mi-ar place să te ascult," i-am zis. Iar ea a spus: "Dacă ne mai găsim unul cu altul uneori, pune-ţi urechea la coastele mele când dorm pe partea stângă, şi vei auzi ecoul din mine. Dintotdeauna mi-am dorit să faci asta cândva." Am auzit-o respirând greu pe când vorbea. Şi mi-a spus că de ani de zile nu făcuse nimic altceva. Viaţa ei fusese dedicată găsirii mele în lumea reală, prin acele cuvinte de identificare: "Ochi de câine albastru." Şi mergea pe străzi rostindu-le, ca un fel de a-i vorbi singurei persoane care ar fi putut să o înţeleagă:

"Eu sunt cea care vine în visele tale în fiecare noapte şi îţi spune: "Ochi de câine albastru." Şi povestea că intra în restaurante şi, înainte de a comanda, le zicea chelnerilor :"Ochi de câine albastru." Însă chelnerii se înclinau respectuos, fără să-şi amintească să le fi fost spuse vreodată în vise aceste cuvinte. Apoi, scria pe şerveţele şi scrijelea pe tăblia meselor cu un cuţit: "Ochi de câine albastru."
Şi scria cu degetul arătător pe geamurile aburite ale hotelurilor, gărilor, ale tuturor clădirilor publice: "Ochi de câine albastru."
A mărturisit că, odată, a intrat într-o farmacie şi a observat că în aceasta era acelaşi miros ca şi cel pe care-l simţise într-o noapte după ce visase despre mine. "El trebuie să fie pe aproape," s-a gândit, privind la plăcile de ceramică ale pardoselii, curate, noi, din farmacie. Apoi, s-a dus la farmacist şi i-a zis: "Visez mereu despre un bărbat care-mi spune: "Ochi de câine albastru."" Şi mi-a povestit că farmacistul a privit-o în ochi şi a remarcat: "De fapt, domnişoară, ai ochii chiar de o asemenea culoare." Iar ea i-a răspuns: "Trebuie să găsesc bărbatul care mi-a spus aceste cuvinte în visele mele." Şi farmacistul a început să radă şi s-a mutat în altă parte a tejghelii. Ea a continuat să se uite la plăcile de ceramică curate şi să adulmece mirosul. Şi-a deschis poşeta şi a scris cu rujul său pe plăci cu litere roşii: "Ochi de câine albastru." Farmacistul s-a întors la ea şi i-a atras atenţia: "Madam, ai murdărit plăcile." I-a dat o cârpă umedă şi i-a poruncit: "Curăţă-le!" Iar ea mi-a relatat, stand tot lângă lampa, că şi-a petrecut intreagă după amiază în patru labe, curăţând plăcile de ceramică şi repetând : "Ochi de câine albastru," până când oamenii s-a adunat la uşă şi au exclamat că este nebună.

După ce a terminat de vorbit, am rămas în colţ, aşezat, balansându-mă în scaun. "În fiecare zi încerc să-mi amintesc cuvintele cu care te pot găsi," i-am zis. "Acum, nu cred că le voi uita până mâine. Cu toate acestea, întotdeauna am spus acest lucru şi, când m-am trezit, am uitat mereu cuvintele cu ajutorul cărora te pot afla."
Iar ea mi-a răspuns: "Tu însuţi le-ai inventat în prima zi." Şi eu i-am replicat: "Le-am inventat pentru că am zărit ochii tăi de cenuşă. Dar niciodată nu mi le amintesc în următoarea dimineaţă." Iar ea, cu pumnii strânşi lângă lampă, a răsuflat adânc: "Dacă ţi-ai putea duce aminte măcar în ce oraş le-am scris!"

Ea şi-a încleştat dinţii strălucind deasupra flăcării. "Mi-ar place să te ating acum," i-am vorbit. Ea şi-a ridicat faţa ce fusese aplecată spre lumină, şi-a înălţat privirea, arzând, frigând, la fel ca şi ea, ca şi mâinile sale, şi am simţit că m-a văzut, în colţul unde stăteam balansându-mă pe scaun. "Nu mi-ai spus niciodată asta," a remarcat ea. "Îţi spun acum, şi acesta este adevărul," i-am răspuns. Din cealaltă parte a lămpii, mi-a cerut o ţigară. Chiştocul îmi dispăruse între degete. Uitasem că fumam. Ea a exclamat: "Nu ştiu de ce nu-mi pot aminti unde am scris acele cuvinte." Iar eu i-am spus: "Din aceeaşi cauză pentru care nu voi reuşi mâine să mi le amintesc." Iar ea a murmurat cu tristeţe: "Nu. Doar că, uneori, cred că le-am visat şi eu." M-am ridicat şi am mers spre lampă. Ea era puţin mai departe, şi am continuat să merg cu ţigara şi cutia de chibrituri în mână, fără să trec dincolo de lampă. Am întins către ea ţigara. A strâns-o între buze şi s-a aplecat pentru a ajunge la flacără, fără că eu să am timp să aprind un chibrit. "Într-un anume oraş din lume, pe toate zidurile apar scrise aceste cuvinte: "Ochi de câine albastru," am zis. Ea şi-a înălţat iar capul şi acum, între buzele sale, ţigara era aprinsă. "Ochi de câine albastru," a oftat, amintindu-şi, cu ţigara aplecată spre bărbia sa şi cu un ochi pe jumătate închis. Apoi, a absorbit fumul cu ţigara între degetele sale şi a exclamat: "Acum este cu totul altceva. Mă încălzesc." Şi a spus cu vocea sa un pic neutră şi aeriană, ca şi cum nu ar fi vorbit de fapt, ci ca şi cum ar fi scris vorbele sale pe o foaie de hârtie şi ar fi adus-o aproape de flacără: "Mă incal..." şi a continuat să ţină hârtia între degetul mare şi cel arătător rotind-o, ca şi cum ar fi luat foc, şi am mai putut citi "...zesc," înainte ca foaia să ardă cu totul şi să fie aruncată încreţită toată pe podea,micşorată, preschimbată într-un praf uşor de cenuşă. "Asta-i bine," am zis. "Uneori, mă înspăimânt să te văd aşa. Tremurând lângă lampă."

Ne vedeam unul cu celălalt de câţiva ani. Câteodată, când reuşeam să fim împreună, cineva scăpa în lumea de afară o lingură şi ne trezeam. Puţin câte puţin am ajuns să înţelegem că prietenia noastră era subordonată celor mai simple lucruri, întâmplări. Întâlnirile noastre se sfârşeau întotdeauna în acest fel, cu căderea unei linguri dimineaţa devreme.

Acum, lângă lampă, ea privea la mine. Îmi aminteam că se mai uitase la mine astfel şi în trecut, în acel vis îndepărtat în care îmi rotisem scaunul pe picioarele sale din spate şi ajunsesem faţă în faţă cu o femeie stranie, cu ochii cenuşii. În acel vis, o întrebasem pentru prima dată: "Cine eşti tu?" Iar ea îmi replicase: "Nu-mi aduc aminte." Îi zisesem: "Dar cred că ne-am văzut unul pe altul şi mai înainte." Şi ea îmi spusese: "Ce ciudat. Cu siguranţă ne-am întâlnit în alte vise."

A tras două fumuri din ţigară. Am stat liniştit în faţa lămpii, şi apoi, brusc, mi-am îndreptat ochii spre ea. M-am uitat la ea de sus în jos, şi era tot din aramă; nu mai era un metal tare şi rece, ci unul galben, moale, maleabil. "Mi-ar place să te ating," i-am repetat. Iar ea mi-a spus: "Vei strica totul." Am comentat: "Nu contează. Tot ce avem de făcut pentru a ne întâlni din nou este să ne întoarcem perna." Şi mi-am întins mâna dincolo de lampă. Ea nu s-a mişcat. "Vei strica totul," mi-a repetat înainte să o pot atinge. "Poate, dacă vii dincoace de lampă, ne-am trezi speriaţi în cine ştie ce parte a lumii." Dar nu am insistat: "Nu contează." Şi ea a zis: "Dacă am întoarce perna, ne-am întâlni din nou. Însă, când te vei fi deşteptat, vei fi uitat."Am început să mă mişc către colţ. Ea a rămas în spate, încălzindu-şi mâinile deasupra flăcării. Nu am ajuns lângă scaun când am auzit-o în spatele meu: "Când mă trezesc la miezul nopţii, nu încetez să mă răsucesc în pat, cu marginea pernei arzandu-mi genunchii, repetând până în zori: "Ochi de câine albastru.""

Apoi, am rămas cu faţa înspre perete. "Se face de-acum dimineaţă," am spus, fără să mă uit la ea. "Când ceasul a bătut ora două eram încă treaz şi a trecut mult timp de atunci." În clipa în care am avut mânerul în mână, am auzit iarăşi vocea sa, aceeaşi inconfundabilă voce. "Nu deschide uşa aceea," m-a atenţionat." Holul este plin de vise dificile." Şi eu am întrebat-o: "De unde ştii asta?" Iar ea mi-a replicat: "Pentru că am fost acolo acum o clipă, şi a trebuit să vin înapoi când am descoperit că dormeam pe inimă." Am deschis uşa pe jumătate. Această s-a mai clintit puţin, şi un curent rece, uşor, mi-a adus miros de pământ cu legume, de câmpuri umede. Ea a vorbit din nou. M-am întors, mişcând încă uşa montată pe balamale silenţioase, şi i-am zis: "Nu cred că este vreun hol. Simt un miros de ţară." Şi ea, puţin distantă, a accentuat: "Ştiu asta mai bine decât tine. Ceea ce se întâmplă de fapt este că o femeie de afară visează despre pământul de la ţară." Şi-a încrucişat mâinile peste flacără şi a continuat să vorbească: "Este acea femeie care dintotdeauna voia o casă la ţară şi nu a putut nicicând să plece din oraş." Mi-am amintit că o văzusem pe acea femeie într-un vis anterior, dar ştiam, acum cu uşa întredeschisă, că peste jumătate de oră va trebui să cobor pentru micul dejun. Şi am spus: "În orice caz, trebuie să plec de aici pentru a mă trezi."

Afară, vântul a bătut pentru o clipă, apoi a rămas tăcut, şi se putea auzi respiraţia cuiva dormind care tocmai se răsucise în pat. Vântul dinspre câmpii încetase. Nu se mai simţea nici un miros. "Mâine te voi recunoaşte după asta," am zis. "Te voi recunoate când voi vedea pe stradă o femeie scriind "Ochi de câine albastru" pe ziduri." Iar ea, cu un surâs trist, care era deja un surâs de predare în faţa intangibilului, a spus: "Totuşi nu îţi vei aminti nimic de-a lungul zilei." Şi-a pus iarăşi spatele palmelor deasupra lămpii, cu trăsăturile sale întunecate de un nor de amar. "Tu eşti singurul om care nu-şi aminteşte nimic din ceea ce a visat după ce se trezeşte."

Poţi citi această povestire de Gabriel Garcia Marquez şi în engleză, aici: "Eyes of a Blue Dog", sau în limba spaniolă aici: "Ojos de perro azul"


Articole din acelaşi domeniu în Blogul Dianei:

Alice Munro - Băieţi şi fete | O traducere în limba română 

Crângul de cedri - O poveste de Paulo Coehlo

Visul unei pisici - O povestire de Osho

Niciun comentariu: